Again ...

A trecut mult, chiar mult de cand nu am mai postat nimic. A fost o perioada cand m-am retras "in carapace" pentru ca de asta simteam ca am nevoie. (nu stiam daca e bine sau nu, stiam doar ca vreau sa fiu doar eu cu mine) Au fost luni frumoase, ciudate, scurte, lungi, complexe, seci. Am simtit cum multe bucati din mine se reaseaza sau pleaca definitv. Au fost momente de tot felul, in care am inteles, in care nu am inteles, momentele lui de ce, momentul lui de ce mie, clipe de care imi va fi dor si altele pe care deja le-am uitat. Toate au scrijelit in mine, mai adanc sau mai superficial, dar toate sunt timp trecut, acum iata-ma din nou pe foile on-line. Din toate cate mi s-au intamplat, din toate cate am auzit, am pofta sa scriu, sa postez, sa impartasesc.
Deci again povesti cu mine, despre mine, despre viata, scrise negru pe alb.

Ceata de feciori din Voila

Foicica viorea
Asta-i ceata din Voila
Asta-i ceata de feciori
Toti frumosi ca niste flori
Toti inalti si subtirei
Mor fetele dupa ei

Pe urmele lui Jules Verne

România este un loc care din punct de vedere turistic oferă multe variante: turism balnear, turism rural, agroturism, turism religios, turism montan, turism estival şi de ce nu chiar şi de aventură.
De-a lungul timpului ţara noastră a fost sursă de inspiraţie pentru mulţi scriitori atât români cât şi străini. Citind operele lor putem afla detalii importante despre diverse aşezări, putem descoperi secrete bine păstrate de timp, putem descoperi legende şi mituri şi ne putem schiţa în minte România de atunci aşa cum penelul marilor scriitori au descoperit-o.
Precum aventurierii Cireşari putem şi noi să o luăm pe drumurile ţării cu cărţile sub braţ pentru un pic de aventură. Ce tânăr nu l-a citit măcar o dată pe Jules Verne, celebru scriitor francez, precursor al literaturii science-fiction care a îmbinat descrierea cu aventura şi chiar cu sentimentele profund umane?
Marele romancier a trezit interesul pentru ştiinţă şi operele sale au fost sursă de inspiraţie pentru mulţi oameni de seamă precum K.E Tiolkovski (unul dintre fondatorii astronauticii) sau Hermann Oberth.
Astăzi J. Verne poate trezi interesul pentru aventură şi ei bine în amintirea vremurilor când cărţile scrise în genul romancierului francez te fascinau o poţi lua pe urmele acestuia chiar până la Castelul din Carpaţi sau spre Frumoasa Dunăre galbenă.
Patru din romanele sale evocă România: Keraban încăpăţânatul (1882), Claudius Bombarnac (1891), Castelul din Carpaţi (1892), Frumoasa Dunăre galbenă (1901). Aceste romane trezesc acea stare perpetuă de a descoperi mereu ceva nou, de a face o escapadă de neuitat.

Pe urmele surselor

Deşi s-a vehiculat mult ipoteza că Jules Verne a vizitat România, nu există nici o dovadă certă. Doi cercetători români ai biografiei lui Verne, Simion Săveanu şi Ion Hobana, aduc argumente pertinente despre o altă foarte probabilă sursă. Este vorba despre Luiza Muller din Homorod cu care ar fi avut strânse legături.
La îndemnul acesteia ar fi făcut o călătorie incognito cu o navă pe Dunăre până la Giurgiu apoi cu trenul la Bucureşti şi apoi la Braşov şi în final la Homorod. Cu această ocazie ar fi cutreierat prin regiune mai multe săptămâni şi ar fi vizitat Castelul Colţ care a devenit sursă de inspiraţie pentru romanul Castelul din Carpaţi.
Unele denumiri de locuri sau personaje ar confirma faptul că J. Verne a trecut şi a stat prin Homorod şi împrejurimi.
Personajul Hermod, decriptat ca Homorod, dascălul din Castelul din Carpaţi, poate fi tătăl Luizei, învăţător în Homorod. Dealul Orgall din acelaşi roman, decriptat de cercetători drept Gorgan poate fi Dealul Gorganului din apropiere de satul Viscri. Patak, decriptat drept Pârâu, poate proveni de la denumirea satului Părău, tot în apropiere de Viscri.
Zinka Klork din romanul Claudius Bombarnac, modistă la Bucureşti, Paris şi Beijing poate fi prototipul Luizei Muller, modistă la rândul ei în adolescenţă.
Urmând traseul Rupea-Viscri-Homorod-Rupea puteţi vizita posibilele locuri de unde au putut izvorî sursele de inspiraţie pentru unele din romanele lui J. Verne.

Pe urmele personajelor

Pe traseul Negru Vodă – Cobadin – Medgidia – Babadag –Tulcea – Plauru putem da de urmele personajelor din romanul Keraban încăpăţânatul. În roman J. Verne prezintă drumul aventuros de-a lungul ţărmurilor Mării Negre.
Traseele personajelor lui Verne oferă descrieri ale zonelor prin care au trecut, expuneri care zugrăvesc România din acea vreme. Astfel apare zugrăvit Sibiul ca „unul dintre cele mai de seamă târguşoare ale Transilvaniei”, frumoasele Cheii ale Turzii, Medgidia „oraş nou-nouţ”, Tulcea, Orşova, Lupeni, ş.a.
Este mai mult decât interesant să vezi ce din poveştile de altă dată mai găseşti în locurile prin care Jules Verne şi personajele sale au trecut.
Prin urmare călătorie plăcută spre descoperirea aventurilor scriitorului francez!

Infinit

Istoria Cerbului de Aur

Cerbul de Aur este un eveniment foarte cunoscut devenit o tradiţie, ce are loc în Braşov, în aer liber, în Piaţa Sfatului. Este un spectacol-concurs de interpreatre ce urmăreşte promovarea talentelor din România şi de peste hotare. Prima ediţie a festivalului a avut loc în urmă cu 41 de ani, în 1968. De atunci şi până în prezent au avut loc 16 ediţii, anul acesta va avea loc cea de-a 17-a.

Poveşti despre Dobrogea. Canaraua Fetei

„În orice ţară ar fi fost să ajung, de orice forme ale vieţii aş fi fost înconjurat, gândul – iar apoi întreaga mea fiinţă – s-a întors de fiecare dată în Dbrogea la praful şi mărăcinii ei, la vântul ei de stepă, la chipul ei teluric şi generos. Oriunde m-aş fi aflat, dorul de ea mă ajungea în cele din urmă.
Dobrogea! Dobrogea! Pe fata aceasta ciudată, fiică de rege get şi de dansatoare tătătroaică, eu am iubit-o de pe vremea când umbla cu picioarele goala în ţărână.” (Geo Bogza)

S-a şters din patrimoniu un monument istoric! O poveste despre ignoranţă

Poveşti triste despre locurile din România se aud mai tot mai des iar motivele: diverse şi în spiritul culturii de acum aş adauga chiar „fără număr”. Timpul ne-a schimbat nu numai pe noi ci şi valorile, ci şi priorităţile şi tot el, bătrânul nemuritor timp, a tot scris poveşti despre monumente care acum sunt uitate, neîngrijite, nevalorificate. Locuri care spun poveşti cu care ne-am putea mândri, care sunt de fapt istorie, geografie, religie, literatură, au căzut într-un somn adânc, au tăcut aproape pe vecie căci cu greu mai crezi că priveliştile minunate ca cele ale lui Bogza vor reveni. Dacă Bacovia ar mai trăi întreaga ţară, nu numai Bacăul i-ar fi sursă de inspiraţie pentru nevroze şi depresie, pentru cenuşiu şi ploaie.
Au existat mai multe perioade în istoria României în care monumentele fie au fost distruse fie li s-a schimbat destinaţia iar astăzi trăim perioada ignoranţei care ne distruge tot ceea ce înseamnă cu adevărat România. E perioada tristă a ignoranţei democraţiei sau a capitalismului, în care au căzut pradă multe monumente, locuri culturale sau zone turistice. Putem începe chiar cu Bucureştiul care are cel puţin două poveşti triste: Hotel Cişmigiu sau Biblioteca Naţională.
Bisericile din lemn din Sălaj cărora le lipseşte un studiu aprofundat ca să nu mai vorbim că multe dintre ele sunt neîngrijite şi ameninţate de degradare.
Staţiunea Slănic-Moldova care s-a transformat în cea mai pustie staţiune care te lasă chiar şi fără gânduri şi uite aşa îţi vine un dor de ducă spre alte ţări.
... şi lista cu monumentele sau zonele turistice condamnate la ignoranţa ruinătoare ar putea continua şi cu Palatul Ştirbei din Dărmăneşti, Mausoleul de la Mărăşeşti, Biserica din Cazacli iar mai nou cu o biserică din Podu Văleni ce poartă hramul Sfinţii Voievozi, despre care fără surprindere nu se ştie multe, ce cândva era înscrisă în patrimoniul cultural. Am spus bine cândva pentru că între timp nu mai este pe acea listă.
Povestea am aflat-o de la cineva care a scris la redactia revistei Romania Turistica si am crezut de cuviinta ca trebuie povestit. Să fie oare asta „România Turistică” de azi?
Din ceea ce ne-a scris am aflat că localitatea Podu Văleni este în comuna Poienarii Burchi din judeţul Prahova ce are puţn peste 100 de familii. Numele satului provine de la vechiul pod de lemn peste râul Ialomiţa. În 1900 podul s-a distrus dar între timp s-a construit unul nou.
Biserica se află în lunca râului Ialomiţa, în partea de sud-est pe perimetrul fermei Fundaţiei Elias la o distanţă de 700 metri de sat.
Din tradiţia locală se crede că a fost zidită pe vremea lui Matei Basarab şi Vasile Lupu pe la anii 1653-1655. Este construită din zid-cărămidă subţire şi mortar de var. Pe la 1870-1880 i s-a modificat acoperişul. Zidurile sunt groase, ferestrele mici, interiorul puţin luminat natural.
În 1943 s-a pus mozaic şi s-a refăcut pictura în ulei iar în 1962 la reparaţii capitale s-a făcut subzidire.
O perioadă s-a bucurat să fie un monument istoric aflat pe lista patrimoniului cultural dar între timp bucuria s-a transformat în întrebare: De ce s-a şters?, Cine a şters-o?
Un obiect cultural, istoric şi de spiritualitate s-a dovedit încă o dat puţin interesant şi important. Poate ar trebui să se mai gândească cineva la aceste lucruri şi de ce nu chiar să-i redea statutul de monument istoric ca să nu ne uităm istoria.
Nu mai e mult până la ziua în care creierul nostru va fi tabula rasa, nu vom mai avea identitate naţională, cultură, istorie ... nimic ... şi asta e trist ... e de-a dreptul prea trist.


Cu prilejul trist al acestui articol vreau să vă reamintesc că Tăcerea e ora laşităţii, am mai spus-o când am vorbit despre grădinile zoologice din România şi acum o repet căci simt că-i necesar. Dacă ai o astfel de poveste sau fotografii nu ezita sa le faci cunoscute.