Fericirea se livrează uneori în spam

Nu am înțeles mult timp de ce un om drag mie nu mi-a spus niciodată să fiu fericită. Deseori îmi ura să fiu bucuroasă și sănătoasă. Cu timpul, în schimb, mi-am dat seama că fericirea e doar o stare pe când bucuria e un fel de a fi. Fericirea e scurtă dar bucuria rămâne.
Am avut o perioadă de profundă liniște în care mi-aș fi dorit să mă izbească acea creativitate care să mă pună la scris. Dar nici de data asta nu a fost momentul, așa că probabil mai am de așteptat și de citit până să mă apuc serios de scris. De asta cred, convingător chiar, că fericirea ți se livrează scurt și uneori în spam, deci nici nu apuci să o deschizi că deja s-a șters. Și, ca mai toate lucrurile, nu vin când vrei tu ci când trebuie.
Cum am lucrat puțin și am stat acasă destul de mult timp, m-am gândit că e momentul meu, să fac ce vreau, să reiau vechi discuții cu vechi prieteni, să mă plimb, să dorm, să citesc, să scriu, să beau ceai, să fiu mai fericită și apoi să transform totul în bucurie. Când nu aveam timp de toate astea mi le doream, acum când le-aș fi putut avea nu m-am bucurat de nimic. Nu am reluat vechi discuții și nici vechi prietenii din aceași lene și ignoranță care mi-e atât de specifică, nu prea m-am plimbat, nu prea am dormit bine din cauza unor coșmaruri, nu am scris nimic, decât vreo două fraze fără sens pe care le-am șters, am citit un pic în drum spre Brașov, am băut ceai doar când am răcit și nu am fost fericită că să transform ceva după în bucurie.
Ori sunt eu cu capul, ori pauzele lungi și dese nu sunt cele mai potrivite pentru mine. Ori poate nu era timpul. Ne dăm seama de fapt după ce pierdem ceva cât de mult ne caracteriza. E valabil și în cazul oamenilor. Sunt sigură că ți s-a întâmplat de nenumărate ori să îți dai seama ce amprentă puternică a lăsat asupra ta cineva, abia după ce a plecat. Abia aștept să mă reîntorc la vechile obiceiuri și aceeași veche fugă. Cu siguranță voi face atunci, tot ce mi-am propus acum. Pentru că nu voi avea timp și îmi voi dori, voi profita la maxim de fiecare gură de aer. Cu siguranță atunci fericirea va ajunge în inbox și nu doar în spam, cu siguranță atunci mă vor inspira multe și zeci de rânduri se vor scrie în mintea mea. Cu siguranța voi citi mai mult și când voi avea timp voi da un telefon de dorul unui glas cald și drag … și toate astea pentru că nu voi avea timp și îmi voi dori al naibi de mult. Pentru că atunci când am…mi se pare că nu sunt eu și că fericirea mă ocolește.
Poate că mai e până să învât să mă odihnesc și doar să respir. Poate sunt doar prea tânâră și grăbită să ascult profund liniștea. Poate …

Totul se va rezolva cu bine!

”Nu știu ce să-ți urez.” I-am răspuns atât de plină de ură că nimic, eu nu îmi doresc nimic. O prostie, dacă stau acum să mă gândesc. Eu tot timpul îmi doresc câte ceva. Cred că îmi doream, de fapt, să nu îmi ureze nimic, doar să rămână.
Atât de mult mi-aș fi dorit să întorc capul să văd dacă se uită dar nu am strâns decât tare cartea la piept și mi-am continuat drumul. Mă gândeam la ce am de scris, la ce mă așteaptă, la orice, numai să nu plâng. Strângeam cartea și mă gândeam, măcar atât, măcar prin ea să mai fii prezent în viața mea.
Am deschis-o într-un suflet și tot așa am citit-o, parcă era despre mine, despre el, despre o călătorie și o renunțare. Aș fi vrut să o termin dar aș fi vrut să o citesc mereu pentru că era singurul lucru care mai păstra ceva din sufletul lui. Când am închis ultima filă aveam un sentiment ciudat. Știam că de pe noptieră o mut pe teancul de pe masă. Gata, va fi departe de mine, se va amesteca printre celelalte cărți, la fel ca și povestea noastră. Așezată acolo, departe de mine, va deveni o poveste ca toate poveștile, o amintire și atât.
Dar poate că va fi ca în cartea pe care tocmai am închis-o: ”Cineva va aprinde focul sacru pentru tine. Amărăciunea va dispărea mai devreme sau mai târziu, cineva pe care soarta l-a așezat pe drumul tău va sosi până la urmă cu un buchet de fericire în mâini și totul se va rezolva cu bine.”

În căutarea a nu știu ce …

În căutarea a nu știu ce …

Trăiesc unul din cele mai urâte momente din ultimii doi ani din viața mea, îi ziceam în urmă cu o seară prietenei mele iar ea mi-a răspuns zâmbind: sper să fie acesta, singurul moment urât din toată viața ta. Corect, am zis în sinea mea. Cine știe la câte lucruri ciudate și urâte voi mai fi martoră. Cine știe câte zbateri interioare voi mai căra după mine. Cine știe câte nopți voi adormi greu, învelită de prea multe gânduri care nu mă vor lăsa să îmi dau seama ce vreau.
E drept, pe lumea asta se întâmplă multe tragedii, mult prea urâte iar eu doar mă alint. De fapt, e doar un chin care arde mocnit în mine, e doar în mine și doar al meu despre care nu pot vorbi pentru că nu pot să îl îmbrac în cuvintele potrivite. Nu îmi găsesc locul dar poate că nu îl caut nici unde trebuie.
De câte ori nu mi-a fost prea bine mă gândeam la două lucruri care să mă ajute să mă dau jos din pat: 1 – din spațiu Pământul se vede atât de mic, deci cât de mari pot fi în realitate problemele mele?, 2 – soarele totuși mai răsare în fiecare dimineață cu toate că vede atâtea lucruri urâte peste zi.
Am citit azi un articol care ne îndemna să ne uităm peste lista pe care am făcut-o la începutul anului pentru că deja jumatate din el s-a dus. Eu nu am nici o listă, am decis să renunț după ce în urmă cu un an am avut una imensă din care nu am făcut mai nimic, pentru că din ianuarie și până la sfârșit m-am schimbat de o mie de ori și mi-am dorit de alte un milion de ori, alte lucruri de fapt.
Deci fără liste doar cu dorințe. Aveam vreo două: una să plec voluntar în Africa, dar am renunțat în favoarea serviciului meu ”minunat”, pe care l-am pierdut, deci am ales prost, prea prost și a două să plec în primăvară la Paris, unde nu am ajuns tot din cauza serviciului meu și a unei ”cariere impresionante” care mă scoate din sărite acum.
Pentru că prea multe se întâmplă în mine și deloc bine, simt că am ajuns într-un punct în care nu mai cresc ba mai mult nici măcar nu știu cum mai vreau să cresc și nu îmi vine decât să îmi iau lumea în cap și să plec pentru un timp. Cu siguranță m-aș opri în Paris. Aș vrea doar să trăiesc liber, fără să îmi pese de ceva. Aș spăla vase, aș mătura străzi, m-aș plimba pe malul Senei, aș citi pe iarbă, m-aș gândi la mine, aș da naibi totul doar pentru o gură de alt aer. Aș trânti de primul asfalt telefonul pe care îl urăsc și care merge ca un smartphone doar când vrea el cu toate că am dat o căruță de bani pe el și aș prefera o cartelă și un telefon public la care să apelez rar, doar când mi-e prea dor să îi aud pe cei dragi. Nu aș renunța la laptop-ul în care poate aș scrie mai mult de două rânduri la cartea de care zic de ceva vreme încoace că mă apuc.
Poate m-aș vindeca sau poate măcar ar fi experiența pe care mi-o doresc din suflet.
Dar în realitate ….mai greu de plecat, mai degrabă de visat. Poate nu am curaj sau poate nu e pentru acum pentru că se spune că lucrurile se întâmplă nu când vrei tu ci când vor ele. Și așa o fi.
Călătoria asta deci e bună și ca vis cel puțin până când mă voi simți mai bine.

Alegeri. Schimbări

E în firea noastră să ne dorim lucruri bune, să facem schimbări și alegeri astfel încât la sfârșit să fim mulțumiți.
Conform unui studiu lucrurile pe care ni le dorim în realitate nu produce aceeași fericire pe care o credem. Ne bucurăm, dar nu atât de mult pe cât credeam. Și atunci mă întorc la părerea mea că nu finalul aduce fericirea ci drumul cu toate greutățile lui, cu poteci, cu umbră, cu soare, cu goluri.
Odată ce o apuci pe un drum, o mulțime de alegeri îți apar și cu cât sunt mai multe cu atât e mai greu iar noi suntem în esență rezultatul alegerilor pe care nu le-am făcut.
Toți ne dorim ceva, toți avem vise și regrete, alegeri pe care nu am fi vrut să le facem și schimbări la care am asistat fără să vrem sau pe care le-am dorit din tot sufletul.
De cele mai multe ori marile schimbări nu vin când vrei tu ci când trebuie și cu siguranță când ești pregătit cel mai puțin. Nu cred în așteptarea a cuiva sau a ceva. Cred doar în lucrurile care se întâmplă sau nu … restul e vid.
Cred în încercare și eșuare, într-o alegere bună sau proastă pentru moment și o schimbare în fața căreia de cele mai multe ori te trezești dezarmat.
Nu cred în liniștea sau în pauza pe care hotărăști să o iei, ca să îți limpezești gândurile. Viața se scurge, e doar o utopie pauza ta. Nimic nu stă în loc cât ai tu impresia că faci o pauză liniștit; de fapt nu faci altceva deât să pierzi ocazii, momente și oameni care deloc întâmplător apar în viața ta.
Pe mulți schimbările îi sperie și ne supărăm pe toți Zeii când apar dar cred ca cel mai bine e să ne aruncăm în mijlocul lor și să facem alegerile care credem că sunt cele mai potrivite. În timp lucrurile oricum se așează așa cum trebuie și cum este cel mai bine. Trebuie doar să mergi, să continui și dacă tot se mai întâmplă lucrurile greșite și schimbări, e semn că nu ai ajuns la final.
Dacă credem cu adevărat în ceva, nimic nu este greu dacă ne asumăm și eșecul.

… de unde ai pornit

„Sentimentele nu au niciodată sens. Te fac să fii confuz. Te poartă în voia lor ore întregi și apoi te aruncă de unde ai pornit!”

O fi o treabă frumoasă și asta cu iubirea dar poate doar trebuie să ai răbdare și curaj. De teamă de cele mai multe ori te alegi cu nimic căci frânturi de povești și suflet nu le poți numi amintiri.
Te trezești într-o zi care pare atât de normală și de-odată toată banalitatea este ”spartă” de un singur ”bună!” și nici prin gând nu ți-ar trece ce urmează să ți se întâmple. De câte ori nu ai spus eu, mie …niciodată și totuși e posibil.
Am auzit că nu contează timpul ci mai degrabă cum îl umpli. Și da, de la un bună până la o poveste, timpul s-a șters, și-a pierdut din valoare și nu a contat decât ce ai simțit.
Probabil că de multe ori mi-am spus că nu îmi pasă, că nu am timp, că îmi doresc altceva, că eu nu mă mărit, că nu acum, că dragostea…o, trebuie să treacă timp să o simți. Și undeva, în adâncul sufletului, mereu am așteptat, căci nu cred la renunțare. Când îți dorești ceva cu adevărat se întâmplă, trebuie doar să ai răbdare și să te pregătești pentru acel moment ca atunci când vine să fii pregătit.
Am uitat de toate pregătirile și doar am crezut că e ultima dată sau că măcar e pentru mai mult timp.
Am renunțat la toate scuzele și temerile dar nu am nimerit biletul care trebuie. Am luat iar un tren greșit din care am fost aruncată când tocmai credeam că am plecat din gară.
Și după același scenariu, o zi care pare să nu aibă nimic memorabil în ea după un ”bună” auzi doar ”ne mai auzim”, cândva sau nu … Și nu uiți prea curând.
Înapoi în lumea reală așteptând, căutând, sperând, e drept cam terfelit, exact cum erai când ai pornit. Pentru asta noroc că ai prieteni, telefon și ochelari de soare sub care îți ascunzi regretul naivității tale.
Unul rămâne în trecut de teamă și altul debusolat în prezent, unul speriat și altul prea furios pentru tot, unul speră la altceva și altul tocmai la cel care a plecat.
Ufff și câte resentimente nu te încearcă și câtă ciudă nu te cuprinde că ai fost doar o altă escapadă. Cât îți vine să înjuri printre dinți și să tot fugi. Și cu toate astea rămâi atât de captiv și astepți să treacă sau să vină, căci ți-e și prea greu să îți dai seama ce vrei.
Cu toate astea, povești trase parcă la indigo, mai sperăm și nu vrem deloc, când vine vorba de iubire, să credem în renunțare.

Nu-i corect!

Am auzit de nenumarate ori replica asta care aduce dupa sine dezamagirea. Da, multe nu sunt corecte pentru ca de multe ori ne dorim sa primim de la viata altceva crezand mereu ca planurile noastre sunt bune si nu trebuie schimbate.
Mai in gluma spuneam cuiva zilele trecute, cu varsta acumulezi tot mai multe dezamagiri, dar mi-am dat seama ca nu e doar o gluma. In fiecare zi te trezesti intr-o lume spoita, cu fel de fel, la care vrei sa te aliniezi. In lumea asta iti sunt iertate multe dar niciodata curajul de a fi altfel.
Candva traiam dupa planuri mai ceva ca un constructor, am fost invatata ca nu e bine sa ne facem planuri, Dumnezeu are un plan cu fiecare. Cand am inteles asta traiam senin fiecare zi, in ultima luna in schimb m-am trezit de nenumarate ori dezamagita si cu replica "nu-i corect" pe buze. Mi-am pierdut eu busola sau lumea in care traiesc?
Pai cum sa fie corect dupa ce unui om drag tie i se mai intampla un lucru trist, dupa o sumedie de alte lucruri triste. Cum sa ii dai povara sa aleaga un lucru greu si sa ii cer sa treaca usor peste? Dar a trecut, invatand ca nu-i corect!
Cum sa auzi ca cineva, candva aerian si increzator, se trezeste brusc la viata si daca nu lupta cu ea, va fi invins? Din nou, cat de corect e? De ce pentru unii sunt planuri mai mari si mai marete iar pentru altii fie prea lungi dar intortocheate fie se opresc brusc?
La fel de nedrept e sa intorci spatele cuiva pentru care contezi doar pentru a arata fata cuiva pentru care nu contezi. Incurcate sunt caile.....
Ma intreb de ce mi se intampla niste lucruri acum, la fel de mult cum ma intreb de ce li se intampla si unora ce poate nu merita.
Oricum ar fi, nu-i corect in general si nu stiu ce e mai trist, sa spui asta sec dar sa speri prosteste sau sa spui asta ca o concluzie despre viata?

Răfuieli cu mine

Am o grămadă de nervi pe care mi-i port singură, mie. Am o gramadă de răni care sunt ferm convinsă că nu mai trec căci nici măcar după atâta timp nu mai prind crustă. E doar carne vie. Mereu renunţ la ceva pentru un altceva de care nici măcar nu sunt sigură că e bun. Tot timpul aflu din mers de fapt ce vreau şi aşa m-am învăţat. Să-mi fie mersul o fugă, mereu, fără să fiu convinsă că la linia de final voi obţine ce vreau sau dacă voi obţine, e de fapt chiar ceea ce îmi doresc. Da, te-ai prins, nu prea îmi sunt cea mai bună prietenă în ultima vremea pentru că pur şi simplu sunt nervoasă pe mine, compromisurile mele, alegerile mele, zilele mele. Singura parte bună e că din răfuieli din astea mai descoperi câte ceva la tine, bun sau rău pentru a îndrepta. Nu mai fac des fapte bune iar dacă le fac cred că nici nu mai îmi acord timp necesar să mă bucur de asta, să meditez la ele. Vorbesc cu o mână de prieteni pentru că pentru restul, aflaţi mai departe de mine nu îmi fac timp decât o dată pe săptămână să îi sun. Nu mă uit la televizor pentru că meseria mea de jurnalist m-a lecuit dar petrec ore întregi pe facebook. Nu am mai răsfoit o carte decât în mediul virtual şi urăsc asta dar nu am când altcumva. Nu mai am nimic profund, scriu rar şi deci din ce în ce mai prost. Mi-e greu să aşez două cuvinte uşor pe hârtie. Mă duc rar pe la bunica mea cu toate că ea mă aştepta în fiecare zi şi aceeaşi poveste e şi în cazul tatălui meu, rar, tot mai rar şi aceeaşi veche scuză. Mi-e dor de un timp mai bun şi de călătorii, fie ele şi interioare, de noi descoperiri, de vechi oameni. Mi-e dor să am încredere în oameni fără să fiu dezamăgită de ei. Mi-e dor să nu mai fiu surprisă de reacţiile ciudate şi răutăcioase ale unor oameni pe care îi simţeam atât de aproape. Când o să îmi intre odată în cap că totul e relativ şi nimic veşnic? Când o să înţeleg că dacă astăzi, cineva îţi este cel mai bun prieten nu înseamnă că şi mine va mai întreba de tine? Când nu o să mă mai uimească că oamenii dragi mi nu îşi ţin tot timpul promisiunile? Am o grimasă pe faţă care parcă mi-a devenit de ceva vreme prietenă. Nu ştiu să spun exact în limbajul semnelor cam ce înseamnă: regret, neînţelegere, frustare, silă. Clar e că înot în ape tulburi. Nu vreau un ţărm să mă opresc ci cred că doar … o îmbrăţişare caldă şi mai mult decât orice sinceră.