Cum ar fi ...

... Veneția, cu puțin timp înainte de Carnaval ... rătăceam pe străzi cu ochii la gondole, îndrăgostiți și la seara minunată care avea să înceapă peste câteva ore.

Mă aștepta o rochie neagră și o mască cu perle și acolo, undeva, printre toți cei prezenți, el ... Pierce Brosnan. Era singura mea ocazie pentru un dans, acolo unde sub o mască erai cine vroiai tu să fii iar misterul mereu fascinează.

Eleganță, strălucire, senzualitate; acesta e Carnavalul și parfumul meu Playboy, care mă întregește și mă va duce exact în fața lui.

-Un dans?

-Un dans, cât o viață, la brațul tău. Asta spuneau buzele mele mute și ochii verzi de sub mască.

Nu m-a văzut niciodată dar m-a simțit un dans, i-am atins umăr și mi-a atins părul, mi-a atins mijlocul iar eu l-am strâns de mână. Ne-am simțit bătăile inimile și respirația iar în jurul nostru, parfumul meu care ne învăluia și îmbrățișa. Era amețitor, captivant, fermecător, el, dansul.

Mi-am primit zâmbetul acela, ușor în colțul gurii, iar eu mi-am adâncit privirea în ochii lui. Vroiam să iau pentru totdeauna amintirea, dansul și urmele atingerilor lui și să îi las un strop din mirosul meu.

În zori și fără mască totul e doar o dâră de parfum dulce și jucăușă, la fel ca și imaginația.

Articol scris pentru Superblog, etapa 8.

Lista BrânzoDorințelor

Toți avem sau am avut câte o listă în viața noastră: lista de cumpărături pe care de cele mai multe ori o uităm acasă, lista planurilor ”de făcut” pentru începutul de an, lista iubitelor de pe frigider. Și tot așa, lista listelor poate continua.

Cu gândul la toate listele din viața mea, la toate așteptările care au venit sau pe care le-am pierdut, mi-am trecut în revistă lista BrânzoDorințelor.

Ce am așteptat?

-         când eram încă în liceu, să primesc telefon mobil; mare brânză o fi zis tata în sinea lui căci l-am primit fix când am terminat liceul.

-         să mă ceară de nevastă primul meu iubit; după o vreme, a cerut-o pe alta, brânza măsi.

-         să scriu o carte; sunt un fel de brânză bună în burduf de câine, deci ... e lesne de înțeles de ce nu încă.

-         să îmi iau carnetul; e un fel de strică brânza cu bărbatul, la ce am nevoie când sunt atâtea mijloace de transport în comun. De fapt mi-e frică: eu la volan.

-         să am mulți pantofi: frate, frate, dar brânza-i pe bani!

-         să uit mai ușor; toate amintirile astea, prea multe, nu fac nicio brânză.

-         să văd Parisul; ar fi o brânză bună, dar sunt la dietă acum.

-         să mă îndrăgostesc; știi cum e, în povestea asta cu iubirea intri ca în brânză, mai greu e la sfârșit.

-         să am o casă mare, luminoasă, cu multe lalele: în vremurile de astăzi, deja mă întind la brânză.

-         să am propriul meu parfum: dacă aș fi inventat eu ”brânza călare”, cu siguranță aveam.

-         să am kilogramele din liceu; nu ar fi rău dar când ești fan brânză bună care face masa gustoasă, e mai greu.

-         să nu mă mai simt vinovată pentru toate neîmplinirile mele; mă simt, sunt zgârie-brânză când vine vorba de livrat mie cuvinte frumoase.

-         să plec de nebună prin lume; la brânză înainte, la război înapoi.

-         să fiu fericită în fiecare zi: spune brânză! Simplu.

Articol scris pentru SuperBlog, etapa 7.

Unde e?

Mă gândeam, într-o lume nu foarte mare, dar destul de populată, de ce totuși este atât de greu să îți găsești sufletul pereche? Sau de fapt, cum îți dai seama că l-ai găsit?

Nu știu ce mi-a venit, dar mă gândeam la toate astea și la cum e iubirea: cauți, încerci, găsești, pierzi, răzi, plângi, într-o zi te oprești pentru mai mult timp iar după trei ani conform statisticilor, te desparți, că se pare că se cam duce iubirea.

Oricum, pare complicat. Deci, iubirea e de fapt o căutare continuă sau momentul când te oprești?  La capitolul ăsta nu m-am descurcat prea bine și mai tot timpul am făcut niște alegeri date nabii. Nici măcar nu știu dacă cred prea mult în sufletul pereche. Și dacă cred, sufletul pereche e cel care rămâne sau și pe el poți să îl pierzi?

Eu am avut o relație de șase ani și după, nici una mai lungă de șase luni, o prietenă de-a mea are o relație de șapte ani, la anul se căsătorește chiar dacă mi-a spus așa mai șoptit că nu mai are fluturi în stomac când îl vede. O altă prietenă s-a despărțit după opt ani dar imediat după colț a găsit un alt el care îi livrează zâmbete. Altcineva e tot de opt ani cu iubitul ei și tot o sperie cuvântul ”căsătorie” iar o alta, abia s-a logodit. Părinții mei s-au despărțit dar părinții lor au împlinit 50 de ani de căsătorie.

Și toate poveștile astea sunt iubire și toate personajele sunt pentru cineva suflete pereche sau pretind a fi.

Cum poate fi totul  atât de diferit și totuși îmbrăcat cu același cuvânt: iubire? Și de ce iubirea este mereu căutarea sufletului pereche? De ce nu poate fi doar o trăire, o senzație ușoară ca roua dimineții care îți atinge tălpile, o liniște, o respirație, o îmbrățișare, un sărut, o noapte pasională? De ce trebuie neapărat să fie o căutare?

Habar nu am unde e. După încercări eșuate și cărări prea încălcite mi-am dat seama că poate e mai bine și liniștitor ca fiecare, nu să își definească iubirea ci să trăiască propria definiție pur și simplu. În ceea ce mă privește pe mine nu mai vreau să fie o căutare sau o așteptare vreau să fie doar clipa prezentă și atât. Unde e și dacă chiar e nici nu mai contează. Până la urmă e mai important ce simți, ce ai simțit, nu că nu mai este sau că-i prea departe. Poate în fiecare care a fost, e un pic din sufletul pereche.

Îl vreau pe acesta!

De ce? Pentru că este mic și ușor.

Mi-am dorit tot timpul un laptop mic pe care să îl pot lua cu mine peste tot. Mai târziu am aflat că se numește laptop netbook.

Să o luăm cu începutul.

Aveam un calculator vechi, care a fost al fratelui unei prietene, care mergea cu pumni uneori și scotea un sunet când se încălzea parcă era aspirator.

Cum îmi place să scriu,  tot timpul mi-am dorit un laptop pe care să îl iau cu mine peste tot și pac, când am câte o idee, să îl deschid și să scriu.

Deci primul lucru la care m-am gândit cu gândul la un viitor laptop a fost: la ce îmi trebuie? Păi să scriu și să stau pe net, să ma uit la seriale, chestii din astea, ușoare. Apoi, eu sunt mai tot timpul pe drum. Fac naveta la serviciu, atunci făceam naveta și la facultate, des mă duc la prietenii mei împrăstiați prin toate colțurile țările și apoi mai am câte un eveniment pe undeva la care trebuie să mă duc. Car în fiecare zi mult prea multe după mine așa că trebuie să fie mic și ușor.

Pasul doi: prețul. Sunt zgârcită, sau bine, mă îndrept ușor spre catalogarea asta. Deci dacă se poate mic și ieftin și bun.

Click pe la magazinele online cu produse IT și mi-am făcut o idee.

Așa am găsit laptopul Asus Eee Pc ba chiar Seashell series. Bun, mic, ieftin, cu care m-am împrietenit foarte repede.

Evident, e ușor să vă prindeți că mai mult de cum arată și ce vreau să fac cu el, nu știu despre laptop-uri.

M-a instruit un prieten când îl cumpăr să întreb de procesor, ce memorie are, dacă are cameră web, bateria cât ține și să nu uit de garanție.

Zis și făcut. Văzut, cumpărat, chiar ultimul, parcă mă aștepta pe mine, un vânzător drăguț care mi-a răspuns dinainte la toate întrebările alea despre laptop și gata era al meu.

Am în el toată viața mea și o relație cu el mai apropiată chiar și față de cea cu iubitul meu. Îmi suportă toate ideile și toate seriale tâmpite.

Și-așa mi-am dat seama că nu e nevoie să știi chiar toate cerințele tehnice despre un laptop dacă știi în primul rând ce vrei de la el. Știți cum e, nu tu alegi drumul ci drumul pe tine, așa e și cu laptopul, te alege el pe tine.

Și-aș vrea ca următorul care mă alege să fie mai colorat, nu negru.

Articol scris pentru SuperBlog, etapa 6.

Apoape de inimă

Dacă aș fi cenușă aș vrea ca ea să se transforme în cel mai frumos cristal să-l poarte la gât, aproape de inimă ... își aducea acum el aminte cu ochii pierduți pe geam la fulgii care cădeau alene. Mai sunt două zile până la Crăciun.

Fiecare ajun de Crăciun e învăluit într-o poveste iar pentru el, acum bărbat în toată firea, era mereu aceeași poveste care avea acum să prindă contur. Înainte de sărbători, când era mic,  ieșea mereu cu Pete, cățelul lui, la plimbare și se uita la toți oamenii grăbiți care alergau prin magazine după cadouri. Era o atmosferă de sărbătoare care se simțea în toată forfota și agitația din micul orășel. Era frumos dar de fiecare dată se simțea prea singur și de câte ori trecea pe lângă magazinul cu bijuterii de pe strada care ducea spre parc se oprea orbit de frumusețea tuturor cristalelor și diamantelor. Se uita la toți acei oamenii care cumpărau și se gândea la ei ca la persoanele care vor aduce unor oameni dragi bucurie.

Of, Pete, vreau să fiu și eu unul din ei. Vreau să aduc și eu bucurie și iubire. ”Când cresc Pete, când cresc. Aș vrea să mă transform într-un cristal, aș vrea să fiu cenușă să facă din el cel mai frumos cristal, ca cel din vitrină, și cineva drag cuiva în lumea asta să-l poarte la gât, cât mai aproape de inimă” , se gândea băiețul, în fiecare ajun de Crăciun, în fața aceleași vitrine.

A trecut Crăciun după Crăciun și acum băiețelul cu Pete era bărbat în toată firea. Orășelul lui mic a rămas în urmă iar el a luat drumul marilor orașe unde a învățat și a devenit un bun avocat. Iar vitrina cu bijuterii era acum la un click distanță.

Se spune că întâlnirea dintre doi oameni pare întâmplătoare, dar se întâlnesc exact când trebuie. Când ieșe din sala de Tribunal, pe holuri, a văzut-o pe ea și în ochii ei visul de Crăciun.

Mână în mână au crescut și au visat de atunci, și acum nu mai era doar cu Pete, își găsise și cealaltă parte rătăcită în lumea asta, omul pentru care s-ar preschimba-n cristal.

Și anul acesta avea să fie Crăciunul pe care l-a așteptat mereu. Nu s-a transformat în cenușă dar era acum ca unul din acele persoane de la magazinul cu bijuterii, care aduce bucurie.

A căutat pentru ea cea mai frumoasă bijuterie cu cristal, acel cristal care pentru el părea perfect și în noapte feerică de Crăciun, lângă brad, i l-a dăruit ei, așa cum visase dintotdeauna. Un cristal aproape de inimă celei mai dragi persoane. Și-uite așa a așezat veșnicie peste tot ce e finit.

Articol scris pentru SuperBlog, etapa 5.