Când timpul se oprește în loc

”Habar nu am de ce ne-am despărțit”, a șoptit el și eu am dat din cap a aprobare. Nici eu dar ce mai contează acum când fiecare și-a scris povestea lui.

Ne-am revăzut după o vreme în care a curs destul timp încât fiecare să fi trăit destule, multe, singur sau lângă alții.

Ne-am îmbrățișat cald, ne-am zâmbit ca odinioară deși acum eram străini unul de altul și ne-am împărtășit tot ce am trăit.

Am povestit cum fiecare din noi ne-am găsit fericirile sau le-am pierdut, ce vise mai avem, ce dorințe, ce realizări, ce am mai citit, ce am mai văzut, pe cine, de ce am plâns, când am plâns, cât am râs. Toate câte s-au întâmplat în lipsa unui noi.

Ne-am amintit ca de fiecare dată de tot ce am trăit. Acum povestim cu zâmbetul buze, deși poate e cel mai amar. Am stabilit atunci să păstrăm doar amintiri frumoase căci” a curs” prea multă poezie că să fie totul șters.

Câte drumuri am făcut să ne vedem, câte programe, câte telefoane, câte planuri… Toate într-o zi au fost înghițite. Nu a fost vina nimănui. Nici a mea, nici a lui. Nu ne-am îndrăgostit de altcineva, nu ne-am mințit, nu s-a stins, pur și simplu s-a terminat.

E ciudat, atât de ciudat că și noi încercăm să înțelegem asta. Nu știm cine pe cine a părăsit sau de ce. Doar nu am mai făcut drumul unul spre altul.

Știam amândoi de atunci că ceea ce se termină odată e pentru totdeauna, o stea nu strălucește de două ori. Și-am înlocuit totul cu prietenie.

Din când în când vrem doar să știm că suntem bine și atât. Din când în când vrem doar să ne mai vedem ochii. Citim mereu același dor care nu se va șterge niciodată și-a atunci e momentul când timpul parcă se oprește în loc. Când luăm o frântură din trecut și ”o mângâiem” agale. Când luăm o clipă din viitor și o facem cum am fi vrut noi să fie. Totul e suspendat undeva deasupra unui neant dar e poate mai intens ca orice alt lucru trăit.

Aceeași îmbrățisare la final, același zâmbet și nicio promisiune. Aceeași lacrimă invizibilă în colțul ochiului, aceeași privire aruncată peste umăr și același gând ”iar am oprit timpul în loc doar pentru noi … of, dulce-amară amintire”.

Basme, doar în basme

Se spune ca sunt oameni care de departe par ceva si de aproape nimic. Acelasi lucru il poti spune si despre lucruri. De multe ori cand te-ai uitat mai aproape ai vazut altceva.
Si dupa acelasi tipar de multe ori ai simtit ceva dar mai de aproape era altceva.

Și atunci îmi vine întrebarea, în lumea asta, chiar există suflete pereche? Toți care apar în viața ta  sunt doar scurte opriri care te duc mai aproape de destinația finală?

Ce e de fapt iubirea? Când știi că vine? Când știi că pleacă? Și când îți dai seama că e el, că trebuie să respiri ușurată că va rămâne acolo, că va fi….că nu e nevoie să îți promită, te face să simți pur și simplu.

Am fost învățate să credem în basme cu prinți și prințese cu sfârșit fericit, basme pe care am sperat la un momendat să le trăim. Îmi vine să spun acum, doar basme, nimic adevărat, cred că lucrurile în viața reală stau altfel. Cred că prinții și prințesele aparțin altui timp, unui prea trecut sau a unui care nu va mai veni niciodată.

Ce s-a întâmplat cu: „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți?” De ce azi dragostea se termină cu: „și au trăit fericiți până dimineață?”

Poate că nu există, poate că nu am căutat unde trebuie, poate că iubirea e doar pentru cărți, poeți și poezie.

Poate povestea asta cu suflete pereche e doar o invenție dulce care ne face să mai sperăm că dacă nu e azi, poate e mâine. Totul e poate sau nimic.

Toamna ...

Azi a fost prima zi de toamna adevarata, la sfarsit de septembrie. Frig, ploaie rece, tot mai multe frunze cazute si eu cu o cana imensa cu ceai cald si in fata laptopului. De asta imi place toamna, pentru toate aromele de ceai, pentru toate culorile tari, pentru ciocolata calda, pentru esarfe, pe care abia astept sa le port, pentru ca nu iti mai trebuie nicio scuza sa te bagi devreme in pat sa te "cuibaresti" la caldura. Ma uitam azi pe calendar si ma gandeam ce repede a trecut timpul. Aproape s-a dus o luna. Ma gandeam ce am facut sau ce e interesant din ce am facut. M-am inscris la SuperBlog 2012, e o competitie anuala de blogging, care incepe pe 1 octombrie. M-am gandit un pic daca sa ma inscriu sau nu, evident m-am gandit daca o sa ma tin eu sa scriu, dar fie, pana la urma nu pierd nimic, cred ca va fi misto si daca mai si scriu pana pe 1 decembrie, cand se termina, va fi si mai misto. M-am apucat de scris pe un site ca "o cafea, un zambet, o poveste", scrieliber.ro unde incerc sa scriu cat mai frumos si mai des. Mai vreau sa particip la cateva concursuri pe blog, vreau sa mai scriu si sa am mai multi bani poate imi mai cumpar si eu vreo carte noua :) Si ... nu am facut, dar o sa fac si abia astept: maine ma duc in sfarsit la Noaptea Devoratorilor de Publicitate. Imi doresc de cand am auzit ca evenimentul asta a ajuns si in Romania. Promit ca povestesc pe larg cum a fost. Mai vreau cateva ceaiuri, sa imi port cat mai mult esarfele si o plimbare prin parc sa fug prin frunze ... si ... E frumos toamna si daca nu esti ferm convins poate poza pe care am postat-o te face sa crezi mai mult. Am gasit-o la cineva pe facebook si mi-a placut, e de impartasit si cu altii.

SuperBlog 2012

Toamna se poarta creativitatea! Gata, dupa ce m-am tot gandit, m-am hotarat: ma inscriu la SuperBlog 2012. Este pentru prima data si sper de la 1 octombrie si pana pe 1 decembrie sa ma loveasca creativitattea si sa ma pot tine de scris pana la sfarsit.

End of summer ...

A trecut; a fost o vară în care ne-am ofilit de cald și am așteptat cu dor o picatură de ploaie.
O vară pe care am trăit-o fiecare cât de intens am putut, alături de cei drag sau in lipsa lor. Toti am adunat in albumul "vara 2012" o noapte nebuna si lunga, un fir de nisip, un val, un pic de soare, un pic de dor, libertate, un peisaj frumos, o declaratie calda, o imbratisare, un dans, un zambet.
Acum s-a asternut din nou linistea. E timpul pentru toamna, pentru plimbari in parc si amintiri, pentru ceai, pentru o carte buna si un suflet cald langa care sa adormi in noptile racoroase.
Nu cred ca mi-a fost vara cea mai intensa, cred cu siguranta ca a fost vara cu cea mai multa tacere in care, fie ca am vrut, fie ca nu, mi-am auzit fiecare gand si fosnet al sufletului.
Am avut parte de iesiri si experiente frumoase, de o plecare ciudata, de cateva intrebari fara raspuns, de uimire, de o pierdere dar si evident de terase, gheata, mare, ganduri aruncate dupa mai multe shouturi.
Oricum, a fost vara si pentru toti a fost macar ceva frumos, caci in anotimpul asta toate ranile se usuca mai usor, toate relele se topesc mai repede, soarele te trezeste mai optimist, marea iti mai spala din ganduri.
Si, cum a fost foarte cald, sper fiecaruia sa ii mai ramana destula caldura pentru a se ”imbraca” cu ea si in toamna asta, o toamna, pe care am inceput-o ”privind lumea de sus” si frunzele cum se schimba la culoare, undeva unde peisajele se transforma in cele mai frumoase amintiri de developat, o toamna in care am auzit cel mai cald raspuns la intrebarea ce ai facut vara asta: ”te-am cunoscut pe tine si am murit de cald”.
Sper sa primesti raspunsuri calde despre ce au facut oamenii dragi tie vara asta si sa le oferi si tu lor amintiri frumoase.

http://www.youtube.com/watch?v=4OTjxwlyutE

But at least I got my friends

http://www.youtube.com/watch?v=k4xjSzOX6PM

Pentru ca cel putin, orice ar fi, ai prieteni. Si ea e sigura si eu sunt la fel, ca dupa discutia de azi nu am retinut nimic: tot ma agit, tot ma supar, tot ma doare, tot nu cred, tot imi complic existenta, tot imi pun mii de intrebari. Dar macar atunci am auzit ce am avut nevoie.

Ascultă!

Știu, și ascultarea e un gest de curaj, pentru că niciodată nu știi ce poți auzi și ce fel de om mai poți fi după aceia. Poate de aia niciodată nu asculți. Poate de aia niciodată nu asculți liniștea mea care vorbește atât de mult. Poate de aia niciodată nu asculți oftatul meu mut, pe care tu sigur l-ai înțelege.
Poate, dacă ai asculta, ai auzi că mă doare des și din prea multe, că toate mă ating, dar rar se vede ceva. Poate ai auzi zgomotul lacrimilor mele cum cad, destul de des, dar doar când sunt eu cu mine. Poate nu aș ma fi doar un om dur pe care nu ți-l poți imagina plângând, poate nu aș fi doar superficială, ci te-ar mira sensibilitatea mea și adâncimea trăirilor și sentimentelor care mă încearcă. Poate dacă ai asculta chiar ai crede în naivitatea mea. Poate ai auzi mai bine cum așez cuvintele să nu te fac să doară. Poate ai înțelege că țipătul meu este unul doar al neputinței de a arăta tot ce simt și atât. Poate ai înțelege că m-au durut prea multe de-atâtea ori ca să mai fiu eu, atât de goală în față ta. Poate dacă ai asculta, ai înțelege că și eu, ca și tine am fost de-atâtea ori dezamăgită, și mi-au rămas urme, unele adânci și de nevindecat. Poate mi-ai auzi râsul de care uneori și mie mi-e dor. Poate mi-ai auzi liniștea în care aș vrea să mă cufund și pe care aș vrea să o găsesc în tine. Sunt om simplu, prea simplu, prea uman. Nu te lasă înșelat de robotizarea care m-a cuprins. Cercetează în adâncuri și ascultă cum sunt eu …
Poate de aia ești rece, dur și de neînduplecat, poate de aia ți-e frică, dar dacă ai asculta ai simți căldura, ai citi libertatea în adâncul ochilor mei verzi, nu mi-ai da drumul, nu m-ai răni.
Poate ai înțelege că mi-e frică, că de atâtea ori am plecat în doi și m-am întors singură, poate ai crede că am vise și sentimente, că uneori nu mai pot, că am nevoie de un umăr și niciodată nu aș livra minciuni unui om drag. Ascultă! Cred că le-ai auzi pe toate … cred că mai lua mai strâns și mai des în brațe, cred că doar ai tăcea și te-ai bucura.
Poate încă ți-e teamă să asculți, poate încă nu trebuie să asculți tu …