Moda vacanțelor rezervate din timp

De ceva vreme am deprins și noi moda vacanțelor rezervate din timp. De obicei când aud că ceva e la modă strâmb din nas și am tendința să resping pentru că nu întotdeauna e și ceva bun sau interesant. ”E la modă”, vine de undeva din spiritul de turmă.

În cazul vacanțelor mi se pare o idee bună cu moda early booking. Agențiile de turism și ele oferă pachete de vacanță cu reduceri tot mai atractive ceea ce pentru tine ca viitor turist nu te poate decât mulțumi.

Vacanța de vară este una din cele mai așteptate și majoritatea românilor aleg să meargă pe undeva. Site-urile agențiilor de turism deja își prezintă cele mai bune oferte chiar dacă până atunci mai sunt luni bune. Dar să te gândești din timp mi se pare din mai multe motive o ”modă” bună. Păi, în primul rând chiar ai timp să te gândești exact ce vrei, unde vrei să mergi, poți să afli și alte păreri ale celor care au mai fost acolo în vacanță, te poți documenta ce poți să vizitezi, faci o economie, dai banii pe rând ceea ce psihologic te face să crezi că cheltui mai puțin, odată ce te-ai hotărât din timp te râzgândești mai greu, deci sigur vei merge în vacanță ... și cu siguranță mai sunt și altele. Astea au fost primele care mi-au venit în minte. Așa că dacă vrei vacanță vara asta te poți gândi din timp că e o modă, cum am mai spus, bună. :)

Din amintirile uitate

Am cunoscut-o în perioada cea mai frumoasă a vieții ei. Era tânără, frumoasă, radia iar râsul ei era molipsitor. Părea un om atât de fericit, de altfel nici nu prea mi-o aduc aminte tristă atunci. Târziu am aflat că râsul ei învelea un suflet melancolic.

Avea niște ochi verzi, mari, limpezi și un păr lung, ușor rebel. Și acum parcă îl mai simt cum îmi gâdilă brațul. Avea culoare nisipului și deseori și-l prindea în coadă. Îi lumina și mai tare fața și îi putea vedea gâtul subțire și alb. Niciodată nu folosea același parfum dar oricum toate erau prea dulci și parcă aveau un pic aromă de lăcrămioare. Mereu îmi zicea zâmbind că astea persistă mai mult și nu le uiți. De parcă ar fi știu ce urma...dar erau doar replici naive.

Trebuia să plece în Africa pentru trei luni ca voluntar. De vreo doi ani își dorea să plece acolo și am reîntâlnit-o cu vreo două luni înainte de călătoria asta.

Îi plăcea să studieze culturi, popoare, obiceiuri, scria articole lungi despre descoperirile ei pe care le publica în reviste de specialitate. Îmi zicea să nu-i zic antropolog că i se pare sofisticat și îi răpești din ambiție. Antropolog va deveni dar mai are până acolo.

O știam de la școală. Am învățat în același loc. Ea era mai mare ca mine cu un an. Nu-mi aduc aminte să-mi fi vorbit vreodată.  Oricum nu prea vorbea cu nimeni mult, în afară de bibliotecară. Mereu avea după ea câte un maldăr de cărți de istorie și geografie. Era un fel de tocilară. Cred că doar ochelarii îi mai lipseau ca să o putem numi așa fără resentimente. Sau poate chiar lipsa lor o făcea mai interesantă. Nu știam ce s-a întâmplat cu ea după școală. Plecase la un liceu în alt oraș și nu am mai auzit nimic de ea până într-o seară.

Mult mai frumoasă, mai vorbăreață, mai interesantă. Crescuse frumos. Era amica celui mai bun prieten al meu și habar nu aveam. S-au întâlnit într-o seară și așa am reîntâlnit-o și eu. Habar nu aveam că acea seară avea să îmi schimbe viața sau că ea, fata cu brațul de cărți care rar vorbea, avea să-mi vorbească acum, mult și despre multe.

Ne-am mai întâlnit de vreo câteve ori până să plece. În realitate, îi căutam compania prietenului meu mai des ca niciodată cu speranța să o mai văd. După mult timp mi-a recunoscut că au încercat-o și pe ea același sentimente dar cu gândul că va pleca, pentru a nu mai complica lucrurile, vroia să pară mai distantă.

Mi-aduc aminte de prima noastră plimbare singuri.Mă uitam la ea, câte vise și ambiții pot încăpea într-un om atât de firav. Iar ea mă lauda pe mine și mă găsea extraordinar dar numai eu știu ce mic mă simțeam dar mi-era atât de dragă că nu conta.

Până să plece ne-am apropiat mai mult decât vreo unul dintre noi ar fi crezut. Vorbeam aproape în fiecare zi. Eram prietenii cei mai buni și cred cumva că amândoi ascundeam ce simțeam cu adevărat.

-O să mai fii prietenul meu și după ce plec?

-Normal. Așa vom vedea ce prieteni suntem. O distanță nu ar trebui să strice nimic.

-Așa-i. Abia aștept să plec dar mi-e și teamă. Dar știu că va fi bine.

-Cu siguranță va fi. Ai grijă de tine și dă-mi un semn cum ajungi acolo dacă poți.

-Sigur și tu să ai grijă de tine. A, și să nu uit, să-ți fie dor de mine, da?

Și mi-a aruncat un zâmbet de care și azi mi-e dor.

...

Vacanțe relaxante în însorita Bulgarie

Vacanțele sunt momentele cele mai frumoase și mai așteptate pentru fiecare dintre noi. Pentru reușita unei vacanțe avem nevoie de o destinație frumoasă, de locuri de cazare care să ne facă să ne simțim ca acasă, de imagini pe care să le imortalizăm în cele mai frumoase amintiri, de cei dragi alături.

Pentru verile însorite la care visăm cu toții, plajele cu nisip fin, marea limpede și curată, stațiunile din Bulgaria sunt foarte căutate de turiști. 
 

Stațiuni precum Duni, Nisipurile de Aur, Sunny Beach, Sozopol, ș.a., oferă turiștilor tot ce se așteaptă de la o vacanță reușită. De cele mai multe ori cei care  au fost acolo se întorc cu impresii frumoase despre cazare, serile tradiționale, ospitalitatea gazdelor.

Și după vorba iarna îți faci car și vara sanie putem spune că iarna te gândești la vacanța de vară și vara la cea de iarnă. Așa că acum este momentul ideal să ne gândim la zile mai calde în care lenevim la soare. Putem găsi de pe acum la agenții de turism oferte care să ne facă să așteptăm cu nerăbdare vara și vacanța. (aici)
Cu gândul la însorita Bulgaria serile încă reci de acum devin mai placute.

În orașul cu două bulevarde II

Deci exact când să mă apuc de scris despre cum nu e chiar așa rea viața în orașul cu două bulevarde, dacă el e hater, adică Emil și anume, intră pe facebook și mă întreabă dacă se poate lăuda. Îl las, că oricum, chiar dacă nu îl lăsam tot făcea ceva și îmi spunea. Pe scurt va merge la filme moca pe la cinematografele din București și va scrie despre ele pe blog. Și atunci îmi scapă: ”te invidiez că stai în București”. Ups!!!!! E din cauza lui. Și nu mai are rost să transcriu și răspunsul lui la replica mea cu invidiatul, care e și mai dureros. Ba, de fapt aș putea doar partea aia cu ”dacă ai sta în Craiova te-aș invidia.” (pentru necunoscători el e oltean :) )

Ei, da, poate că pentru asta îl invidiez pentru că la noi e un singur cinematograf și teatrul doar în vizită.

Și apropo de teatru, abia s-a întâmplat. Și anume luni, mai toată lumea a fost la teatru, la piesa ”Variațiuni enigmatice” cu Mircea Diaconu și Alexandru Repan iar marți toată lumea a vorbit despre asta. :)

În rest a nins, mult și iar circuli greu și te enervezi de cum ieși din casă. Mda, deci decât să mă mai enervez nu prea am ieșit din casă :) decât în cazuri în care nu aveam de ales. Și vecinii au fost cam liniștiți deci joia asta din orașul cu două bulevarde transmitem liniște :) și poate până data viitoare îmi trece și invidia.

Împotriva fericirii

Nu e vreun manifest al meu împotriva zâmbetelor sau vreo stare depresivă care mă face să declar asta ci un titlu de carte semnat de Eric G. Wilson care aduce un elogiu melancoliei. Cu toate că trăim vremuri în care suntem disperați să fim fericiți, cartea a devenit bestseller. Odată ce se vând atâtea cărți cu titluri motivaționale, atâtea calmante, somnifere și Prozac e clar că exact asta ne lipsește cel mai mult. Fericirea. Probabil de aici i-a venit ideea scriitorului de a face un studiu despre melancolie. Îndemnul lui este de a nu mai căuta cu orice preț fericirea pentru că melancolia uneori poate fi o sursă bună de inspirație, de introspecție, de creație. Pentru ai face pe cititori să înțeleagă mai bine alege câteva exemple de melancolici care tocmai datorită stărilor lor au reușit să facă lucruri extraordinare. Lista sa adună nume precum: Hemingway, Beethoven, Lincoln, Churchill, Jim Carey, van Gogh, Michelangelo, Fitzgerald, Andersen, Paul Gauguin, Victor Hugo, Franz Kafka, Sylvia Plath, Virginia Woolf, Lennon, Marcel Proust ș.a. Toți au avut momente, mai lungi sau mai scurte, de depresie, de singurătate, de grea acceptare că până la urmă ”cu fiecare nouă respirație, ne îndreptăm spre moarte”.

Autorul este de părere că ”fără melancolie, pământul probabil ar încremeni într-o stare fixă, la fel de previzibilă ca metalul. Doar cu ajutorul amărăciunii constante poate fi schimbată, poate fi însuflețită, împinsă spre noutate această lume muribundă”.

Cu toții ne dorim să fim fericiți și împliniți dar drumul până acolo înseamnă și frământări, și îndoieli, și tristețe. În locul creierelor amorțite de atâtea pastile și fraze din cărți care ne învață cum să atingem fericirea în zece pași ar trebui să ne acceptăm momentele noastre de neîmpăcare. Neîmpăcare cu noi, cu cei din jurul nostru, cu tot ce ne înconjoară.

Ar trebui să ne acceptăm tristețea așa cum ne acceptăm bucuria pentru că dacă vom privi doar spre soare, vom orbi.

Autorul precizează că nu vorbește despre cazurile de depresie profundă în care individul este împins spre suicid sau are nevoie de spitalizare ci de acea melancolie creativă.

E o carte care până la final te vindecă de obsesia fericirii cu orice preț. Te ajută, într-un fel sau altul, să te poți uita la tine în oglindă când ești trist și să spui din toată inima: ”Da sunt trist, azi nu sunt bine, azi nu arât bine, azi am multe îndoieli” și să ți se pară un act normal pe care îl accepți.

Ar trebui să ne bucurăm de cât a mai rămas din această vară din plin. Tocmai de aceea ar trebui să citim despre puterea prezentului.