S-a
scurs un an ca o clipă și doar câteva zile ne mai despart de o nouă linie de
start. O altă cursă aproape c-a ajuns la final. O alta stă să înceapă. Nu te
întreabă dacă ești obosit, dacă mai poți, dacă mai vrei. Suntem tot timpul
într-o permanentă căutare, a noastră, a celor din jur. Mereu numărăm, mereu
contabilizăm: un an care a mai trecut, un an care mai vine.
Finalurile
mă fac tristă iar începuturile mă sperie. Chiar și de un an mai puțin frumos mi-e
greu să îmi iau rămas bun și mă sperie ce ar putea să îmi aducă un altul,
nou-nouț, abia împachetat și nedesfăcut încă de nimeni.
E
ciudat când privești în urmă și vezi câte lași. Unii oameni, unele amintiri,
unele lucruri, unele evenimente, unele experiențe, care nu mai șade bine să le
iei cu tine.
Îți
smulgi noi promisiuni și fără să vrei îți trezești în tine speranța unui mai
bine. Știi că ai pierdut atâtea sau pentru multe ești pierdut, dar undeva
acolo, adânc, e sentimentul că poate ceva pierdut se reîntoarce sau ceva nou te
va face mai bucuros.
Nu
știu ce ar trebui să luăm cu noi și ce ar trebui să lăsăm.
În
fiecare an care trece facem alegeri, schimbări, greșeli. Suntem egoiști sau
prea darnici. Personaje principale sau secundare în poveștile uneori mizerabile
ale vieții noastre. Uneori prea triști și alteori deloc.
Mai
trece un an în care am învățat tot sau nimic ori am uitat. Aici, acolo ... am
lăsat părți din noi sau am trecut neobservați. Iubiri neînțelese, iubiri stinse
sau uitate. Prieteni trădători de care ai uitat sau te-au uitat. Și puțini care
mai sunt.
Șoapte,
țipete, surâs, oftat, râs, venit, plecat. Toate intră într-un an care îți
întoarce spatele în timp ce tu îți întorci ochii spre un altul.
Nu
e comedie, nici tragedie.
Ultimul
lucru a fost Paris, mon amour, poate singurul lucru pe care l-am iubit și m-a
așteptat. În rest doar neînțelesuri, ale mele, ale altora.
A
mai trecut un an în care nu am scris nimic doar am recitit. Încă un an în care
am rătăcit aievea. Încă un an după care mă întreb și eu de acum ce fac. Mai
încolo, în următorul...
Ninge
iar și e un alb atât de frumos care acoperă tot. Ce veșnicie frumoasă în fața
căreia m-aș cufunda și eu și Lea. Am iubit cuvintele dar ele nu îndeajuns pe
mine, ca întotdeauna, mereu și mereu. S-a așternut zăpada.
Așa
se încheie, încă nepublicată și nici nu știu dacă vreodată va fi, o carte în
care în nopți fără somn și prea multe amintiri am strâns gânduri și frânturi de
povești. Aproape de final de 2012 am pus punct și de aici mai încolo, voi mai
vedea eu. Pentru asta un an întreg, nou,
mă așteaptă peste vreo câteva ore.
Despre
ce a fost și câte-au fost poate nici nu mai are rost. Bun, rău, urât, frumos,
toate au încăput laolaltă și ne-au făcut să fim cine suntem astăzi.
Am
avut momente minunate dar și prea grele. Am avut încercări, câteva reușite și
câteva eșecuri. Am întâlnit oameni cu povești interesante. I-am dezamăgit pe
unii și alții pe mine. De unii vreau să mai aud iar de alții niciodată
Despre
ce vreau să fie, e simplu, doar mai bine, doar mai liniște, doar cu oameni mai
frumoși la suflet, mai calzi, mai înțelegători, mai cu bun-simț, mai hotărâți, mai
puțin ranchiunoși, cu toții sănătoși.
Vreau
să mai apuc să scriu despre lucruri frumoase, să ajung prin locuri care să te
încarce pozitiv, vreau să aud oameni care spun ceva nu doar aruncă cu vorbe.
Aș
vrea îmbrățisări mai calde, mai dese, sincere.
Și
sunt multe care încep cu ”sper să”, ”vreau să„ ... și câte vor deveni ... vom
vedea, vom aștepta un an nou, despre care vrem să credem că va fi mai bun!
sursa foto: reteaualiterara.ning.com
Postări
