Un produs Blogger.

Răfuieli cu mine

duminică, 22 aprilie 2012

Am o grămadă de nervi pe care mi-i port singură, mie. Am o gramadă de răni care sunt ferm convinsă că nu mai trec căci nici măcar după atâta timp nu mai prind crustă. E doar carne vie. Mereu renunţ la ceva pentru un altceva de care nici măcar nu sunt sigură că e bun. Tot timpul aflu din mers de fapt ce vreau şi aşa m-am învăţat. Să-mi fie mersul o fugă, mereu, fără să fiu convinsă că la linia de final voi obţine ce vreau sau dacă voi obţine, e de fapt chiar ceea ce îmi doresc. Da, te-ai prins, nu prea îmi sunt cea mai bună prietenă în ultima vremea pentru că pur şi simplu sunt nervoasă pe mine, compromisurile mele, alegerile mele, zilele mele. Singura parte bună e că din răfuieli din astea mai descoperi câte ceva la tine, bun sau rău pentru a îndrepta. Nu mai fac des fapte bune iar dacă le fac cred că nici nu mai îmi acord timp necesar să mă bucur de asta, să meditez la ele. Vorbesc cu o mână de prieteni pentru că pentru restul, aflaţi mai departe de mine nu îmi fac timp decât o dată pe săptămână să îi sun. Nu mă uit la televizor pentru că meseria mea de jurnalist m-a lecuit dar petrec ore întregi pe facebook. Nu am mai răsfoit o carte decât în mediul virtual şi urăsc asta dar nu am când altcumva. Nu mai am nimic profund, scriu rar şi deci din ce în ce mai prost. Mi-e greu să aşez două cuvinte uşor pe hârtie. Mă duc rar pe la bunica mea cu toate că ea mă aştepta în fiecare zi şi aceeaşi poveste e şi în cazul tatălui meu, rar, tot mai rar şi aceeaşi veche scuză. Mi-e dor de un timp mai bun şi de călătorii, fie ele şi interioare, de noi descoperiri, de vechi oameni. Mi-e dor să am încredere în oameni fără să fiu dezamăgită de ei. Mi-e dor să nu mai fiu surprisă de reacţiile ciudate şi răutăcioase ale unor oameni pe care îi simţeam atât de aproape. Când o să îmi intre odată în cap că totul e relativ şi nimic veşnic? Când o să înţeleg că dacă astăzi, cineva îţi este cel mai bun prieten nu înseamnă că şi mine va mai întreba de tine? Când nu o să mă mai uimească că oamenii dragi mi nu îşi ţin tot timpul promisiunile? Am o grimasă pe faţă care parcă mi-a devenit de ceva vreme prietenă. Nu ştiu să spun exact în limbajul semnelor cam ce înseamnă: regret, neînţelegere, frustare, silă. Clar e că înot în ape tulburi. Nu vreau un ţărm să mă opresc ci cred că doar … o îmbrăţişare caldă şi mai mult decât orice sinceră.

Calatorie imaginara. Revedere!

sâmbătă, 7 aprilie 2012

Şi-a făcut bagajul şi fără să privească în urmă, căci asta aduce ghinion a plecat din Paris la Balcic, în casa ei cu ferestre mari, să vadă marea, şi de o culoare atât de albă să se poată bucura de lumină. El, cântăreţul solitar a mai rămas o vreme acolo, mai avea câteva partituri numai bune pentru a răsuna pe străzile frumosului Paris.
Într-o zi cheia în broasca uşii nu s-a mai auzit iar ea sub rotocoale de fum, cu ochii pe geam aştepta, ceva ce a simţit trist, de mult, că nu va mai veni. Că era lângă ea, erau doar fantasme născute din dor şi dorinţa unor vremuri mult prea frumoase. A mai făcut o ultimă plimbare prin Paris, prin locurile ei atât de dragi, s-a reintors acolo unde cândva pentru ei era acasă, şi-a strâns lucrurile şi a plecat. „Într-o zi am sa mă întorc înapoi. Într-o zi am să îmi rescriu aici povestea”.
O aştepta Balcicul, locul ei preferat în care singurătatea era o binecuvântare. Apusul de soare, gândurile, visele, toate aici ţi se dezvăluiau într-o linişte de care uneori avem cu toţii atât de multă nevoie. Deseori se mai gândea la el: „Oare mai scrie, oare mai ştie ce l-am învăţat, melodia mea preferată la pian. Uf, totul”. A învăţat în schimb că marile poveşti de iubire au final trist, căci doar departe te poţi gândi atât de mult la cealaltă parte a sufletului tău. Indiferent cum e acum, a avut parte de o poveste atât de frumoasă, poate că a fost una din cele mai boeme şi parfumate şederi la Paris. „Cel puţin a fost, sper că nu a uitat ce a promis: voi fi mereu sprijinul tău, oriunde aş fi.”
Şi-a reluat viaţa ei obişnuită de la Balcic, cu obiceiurile ei mărunte de zi cu zi. Cafea, cuvinte înşiruite în viitorul ei roman, întâlniri cu prietenii, plimbări pe plajă, zilele de făcut piaţa, serile de gătit, vinul bun.
Călătorului îi stă bine cu drumul şi a plecat, aşa cum obişnuia deseori, într-o excursie. Erau momentele ei de evadare când se bucura de tot ce întâlnea: peisaje, oameni, poveşti.
Era primăvară, se plimba pe o stradă lungă cu multe terase iar în toată gălăgia care îmbrăca aleea şi piaţa distingea nişte note de vioară atât de cunoscute. „Ce cunoscut îmi e acest cantec. Doar el îl cânta aşa. Şi dacă e el?” Ca un om însetat s-a îndreptat tot mai aproape de ce auzea iar când privirile li s-au întâlnit, totul în jurul lor parcă a dispărut. Au oprit timpul şi în capul lor mii de idei şi întrebări îşi făceau loc.
-Cum e la Balcic?
-Linişte.
-Ce e cu tine?
-Parisul nu mai era acasă fără tine. Ştiu, e mai bine aşa pentru amândoi, adică nu ştiu, asta cred. De fapt ştii ce? … Nu cred nimic. Nu mai erai acolo tu, şi atât. Nu mă mai regăseam nici eu.
-Ţi-e dor?
-De tot. Şi dacă a mai rămas ceva bun în mine e amintirea ta, undeva în inima mea.
-Mi-e dor uneori de noi.
- Eram obosit şi poate că acea cheie care să se învârtă mereu în broască, e la altcineva. Nu ştiu dacă aş fi vrut, dar ştiu ca vreau să fii fericită. Ultima dată nu ţi-am făcut decât rău.
-Ştiu, dar am vrut să îmi rămână doar amintiri frumoase. Şi eu vreau să fiu fericită dar … poate că toate la timpul lor. Unde stai acum? Ce faci?
-M-am reîntors în casa în care tot pentru tine m-am mutat, înainte să plecăm la Paris. Şi fac ce făceam şi înainte. Înainte de tine, căci după tine, nu e nimic. Tu?
-La Balcic, scriu. E atât de linişte. S-a lăsat o linişte frumoasă, uneori doar tristă. Mă mai gândesc la noi, la Paris şi atât. În rest, viaţa de dinainte. Tu mai scrii?
-Da, uneori. Mă inspir din gândurile despre tine. Mai ţii minte cum uneori mână în mână visam? Câteodată îmi închipui că te iau de mână şi visez. Cel mai frumos a fost când se făcea că erai pe malul unui lac,vântul dansa galant prin părul tău, apa-ţi reflecta tremurând frumosul chip iar eu eram o pătură de ceaţă. Încercam să te îmbrăţişez, să te sărut, dar fiecare atingere a mea se concretiza în câte-o picătura rece pe corpul tău. Înfrigurată ai început să plângi, lacrimile tale fierbinţi cădeau ca pietre grele peste mine. Dorinţa arzătoare de a te alina a triumfat în lupta cu raţionamentul de a pleca şi trăi. Am murit fericit lângă picioarele tale.
- Frumos vis. Aşterne-l pe hârtie. Fericirea, o boare frumoasă.
- Câte gânduri negândite încă ascund buzele tale? Câte din ele îmi sunt oare sortite?
- Multe, prea multe uneori.
- Nu fi prea tristă, chiar dacă nu mai suntem acolo, e o dragoste pe care şi acum ţi-o port arzător.
- Nu sunt tristă. Şi eu te iubesc.
- Voi fi mereu aici. Mai ţii minte când ai spus că ai fi vrut ca povestea noastră să fie precum cartea de nisip? Ţi-am spus că e, nu ai crezut atunci. Dar uite … cum poţi spune că e sfârşit când te mai simt, când te mai vreau, când mereu mă gândesc doar la tine? Nu sunt lângă tine, chiar dacă aş vrea, dar gândurile mele sunt doar pentru tine.
-Frumos, dar eşti doar o nălucă. Era mai simplu să nu uiţi niciodată drumul spre casă. Voi mai trece pe aici, să te mai văd cât mai stau în oraş.
-Te aştept cu drag, oricum când vei avea nevoie mereu voi fi aici pentru tine.
 

O Campanie Salvati Copiii

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Campanie ShoeBox

ShoeBox.ro - Cadoul din cutia de pantofi. Participa si tu!

Cele mai citite