Un produs Blogger.

Aproape gata!

marți, 20 decembrie 2011

Mai e atat de putin din acest an care parca a trecut mai repede ca oricare altul. Fie el, fie noi, ne grabim sa ne incheiem odata socotelile. De fiecare data in aceasta perioada imi caut un moment sa privesc in urma... e exercitiul meu sa vad ce am schimbat, ce a ramas, ce am realizat, ce am incheiat ca sa nu spun pierdut. Doar asa pot spune daca am lasat ceva in urma mea mai bun.
A fost primul an pe care l-am inceput nu cu planuri ci cu o lista cu scopul de a ma face mai ordonata. Am cautat-o si ghici ce ? … nici macar jumatate din ce am scris, nu am facut. Deci ori continui cu planurile, ca sunt de-a dreptul maiestra, ori cu lista, poate reusesc la anul, ori le dau naibi pe amandoua si traiesc pur si simplu caci oricum ar fi toate drumurile duc intr-un singur loc.
In general a fost un an frumos, am avut parte de cateva experiente si drumuri chiar interesante. Am intalnit cativa oameni de care si acum ma bucur, am mai adunat cateva idei, am mai scris cate ceva.
Nu mi-a placut ca uneori mi-a lipsit curajul, nu mi-am depasit limitele pe cat mi-as fi dorit, nu am citit mai mult, nu am sperat mai mult si la mai mult iar pe ici pe colo am uitat ca in viata mea eu trebuie sa fiu personajul principal.
A fost bine ca am descoperit lucruri noi, am renuntat la unele obiceiuri proaste, e drept mi-am insusit altele, dar macar nu la fel de proaste.
Uneori a fost agitatie, alteori prea liniste si am stat prost la capitolul dozarea energiei.
M-am enervat mult, dar am ras la fel si din nou am plans din tot sufletul. E ciudat sa spui unui om in fata: multumesc pentru unele lacrimi, uneori aveam nevoie sa stiu ca eu chiar am un suflet … dar chiar multumesc. S-a intamplat si asta anul acesta.
Nu stiu cat am reusit sa fac bine sau sa las ceva mai bun si nici nu stiu daca raspunsul corect e : pe masura incercarilor. Poate la anul imi vor iesi multe lucruri mai bine.
Sarbatorile ... le astept si imi doresc macar acum sa ma scutur de „umbre”. Vreau sa fie cu liniste, zambete, caldura, oameni dragi si dupa sa spun a fost frumos.
Pentru la anul am multe planuri dar parca nici unul. E un sentiment ciudat si parca vreau de azi si pana la sfarsit sa nu ma gandesc la nimic. Cu siguranta din ianuarie se vor limpezi in gand si voi sti ce alte drumuri noi sau vechi apuc. Planurile, lista sau pur si simplu ca asa trebuie, ma vor impinge catre : acolo.

Braşov

duminică, 20 noiembrie 2011

Un actor grăbit

Oraşul Braşov ca destinaţie turistică nu are nevoie de prea multe prezentări. E poate unul din cele mai cunoscute şi vizitate locuri, indiferent că e vară sau iarnă. Aş adauga, dacă iubeşti lalele, atunci momentul ideal să mergi la poalele Tâmpei, e primăvara.
Sunt multe locuri frumoase, încărcate de istorie. Dacă vrei să respiri aer vechi, te invit să urci până în Schei, poate nu sunt chiar obiectivă, dar e cel mai frumos cartier al Braşovului.
Multe locuri mi-au plăcut şi dacă te opreşti pe aici e păcat să le ratezi: strada După Ziduri - dacă ajungi în centru lângă bibliotecă, urci pe lângă ea până în Piaţa Sfatului - un alt loc foarte frumos. Vara e fântana, iarna e patinoarul şi toate luminile alea de poveste care te fac să te bucuri de sărbătorile de iarnă. Mai e Castelul Alb, de acolo de sus, vezi tot centrul. Apropo de centru, acolo e Biserica Neagră. Dacă ai timp să zăboveşti mai mult prin Braşov, aşteaptă să se însereze şi să o priveşti. Atunci are ceva aparte, un pic înfricoşător, un pic feeric, dar îţi spune ceva. Merită. Şi evident te invit să o vizitezi pentru orga ei minunată; vezi că e deschis până la ora 15, 00.
Mai e Tâmpa de unde ai o panoramă foarte frumoasă a oraşului şi fel dacă vrei să vezi oraşul de sus, poţi să mergi în Răcădău, la Radio.
Mai poţi adauga şi Strada Castelului (are ea ceva ce mi-a plăcut), Strada cea mai îngustă, Poarta Schei, mai sunt muzeele şi seara te poţi opri la un teatru sau un film şi după, dacă tot e frig, la o băutură caldă, că localuri, ai de unde alege. Despre centrul nou, adică Civic: nu prea m-a impresionat şi mi se pare că nu are nicio treabă cu Braşovul, parcă e lipit, dar lipiciul cam ieftin şi vine ca nuca-n perete.
Mai sunt multe locuri, le poţi descoperi singur sau mai simplu îţi cumperi un ghid sau şi mai ieftin, întrebi pe cineva.
Eu şi Braşovul: a fost frumos, dar nu s-a creat o legătură prea strânsă. Am venit cu toată inima, dar sincer, tot aşa am şi plecat. Mi-a plăcut să mă simt un turist şi atât. Ceva din mine spunea că nu voi îmbătrâni aici şi a spus bine.
Am cunoscut oameni minunaţi. Poate cei mai minunaţi oameni pe care i-am cunoscut în viaţa mea, sunt din perioada în care am stat în Braşov. E unul din motivele pentru care mă bucur că am ajuns acolo. Mulţi dintre ei, din fericire, încă mai există în viaţa mea şi datorită lor, încă îmi revăd oraşul în care am învăţat, în care am râs, în care am lucrat, în care am sperat şi în care am reuşit să îmi ating şi o dorinţă. (cea mai importantă de atunci).
Mai simt parfumul Braşovului şi am o cutie plină de amintiri. Le-am păstrat pe toate şi chiar şi cele mai puţin frumoase, au devenit frumoase.
Nu am mai făcut aceleaşi nebunii ca în Bucureşti sau poate nu cu aceeaşi inocenţă. Dar m-am distrat şi chiar bine iar lipsa Ozanei a fost înlocuită cu prezenţa Ioanei şi Alexandrei. Alte personaje, alte poveşti din care am luat şi eu parte.
Pentru Europa, Parisul e oraşul iubirii, pentru mine, e Braşovul. Da, poate cele mai plăcute clipe în doi .....indiferent cine a fost perechea, le-am simţit aici. Am multe amintire şi mi-s dragi toate chiar dacă, acest oraş al iubirii, nu mi-a purtat prea mare noroc.
Mi-ar fi plăcut ca povestea asta despre Braşov să îmi fi ieşit mai profund, că deh, cei mai importanţi ani aici i-am petrecut. Şi dacă azi unele lucruri le văd cu maturitate, pe altele le dau la spate, la unele râd, aici am învăţat să fac toate astea. Dar nu ştiu .... poate prea multe amintiri, dor, oameni dragi, mă fac mai degrabă să tac.
Şi dacă viaţa e chiar un film...în scena asta numită Braşov, am fost un actor grăbit ... habar nu am spre ce... dar ştiam că o dată şi odată, când se termină replicile plec şi nu mai vin după altele, doar revin după amintiri.


luni, 7 noiembrie 2011

Bucuresti
“Libertatea frate, poate facultate …”


...şi m-am gândit la amândoua şi am zis Bucureşti. De fapt, tot liceul am aşteptat doar să-l termin, ca să plec la facultate în Bucureşti. Nici nu concepeam pe atunci că aş putea merge în alt oraş.
Părea că mi se potrivea perfect: aglomeraţie, agitaţie, lumini, multe chipuri, multe librării, multe antichariate, ciocolată caldă bună, metrou, un pic de aurolaci (să revii cu picioarele pe pământ), Cişmigiu, teatru, cinema. Ce să mai .... vroiam cu orice preţ în marea Capitală.
... şi când vrei ceva toate planete se aliniază. Era toamnă, mai erau vreo două săptămâni până se deschideau universităţile dar am zis să plec din timp, vorba aia, mai din timp să prinzi loc în faţă. Era dimineaţă şi rece, stăteam în Gara de Nord, cu o faţă pe care garantat scria „student din provincie”, aveam vreo cinci genţi pe care abia le puteam mişca şi o aşteptam pe Ozana ... garsoniera ei urma să fie şi casa mea de acum înainte.
Dacă ar fi fost să îmi pun şi visele în valiză, îmi trebuia un microbuz doar pentru mine. Credeam că acolo voi termina facultatea şi tot acolo îmi voi găsi un super job. Toţi porii mei emanau „am scăpaaaaat de-acasă, fac ce vreau, fumez cât vreau, unde vreau, iuhuuuuuuuuuu”.
Viaţa în schimb avea alte planuri pentru mine, poate de aceea singurul an pe care l-am petrecut acolo a fost intens, plin de aventuri frumoase.
Dintr-un oraş mic ajungi chiar în capitală, normal că nu ştii în ce autobuz să urci să ajungi la facultate şi până te înveţi îl iei mereu greşit. Ba mai mult dacă ma gândesc la primul drum de la gară spre Militari (acolo stăteam) mă umflă răsul. Aveam atât de multe bagaje şi pentru a ajunge acasă am luat un taxi iar Ozana a confundat străzile şi ne-am oprit în altă parte. Ia-o pe jos şi cară ca un hamal. Şi acum mă dor mâinile când îmi aduc aminte şi îmi vine să îi urez numai de bine Ozanei.
Au urmat multe zile frumoase în care am luat oraşul la pas, fiecare lucru mă minuna şi bucura. Am învăţat să gătesc, să fac curat, să îmi port de grijă. Am pierdut multe nopţi pălăvrăgind cu Ozana, am lenevit atâtea dimineţi cântând cu Ozana mai ceva ca două soprane.
În orice lucru găseam ceva comic şi rădeam până ne dădeau lacrimile.
Am omis ceva ... facultatea, că parcă de asta venisem în Bucureşti. Ei bine, tot mi-a plăcut acolo, mai puţin facultatea. Nu ştiu de ce, nici acum nu cred că am o explicaţie prea logică, ştiam ce vreau şi ce îmi place dar m-am înscris la Geografie. Singurul lucru care chiar mi-a plăcut a fost practica din Dobrogea. Atât, nici nu am prea multe amintiri, doar mă ducea şi plecam. Mă duceam că mă trimitea Ozana, plecam pentru că abia aşteptam.
Mi-am făcut în schimb câţiva prieteni. Din nefericire au intrat în categoria, oamenii timpului de atunci. Nu am mai păstrat legătura, dar îmi aduc aminte cu plăcere de ei.
Am făcut o mulţime de nebunii de care îmi aduc aminte cu drag şi mă fac să zâmbesc, a fost frumos, prea frumos, poate ultimul an în care am fost un adolescent nebun şi atât ...
Ca loc de vizitat: e tot Bucureştiul. Dacă nu vrei să ai ochi doar pentru gropi, cozi de maşini, cerşetori sau mai ştiu eu ce ... chiar poate să îţi placă. E cosmopolit şi vezi de toate, trebuie doar să apeşi start pe botul de aventură. Ia plimbarea prin Bucureşti ca pe o aventură.
Mi-au rămas două locuri foarte dragi: Cişmigiul şi Muzeul de Geologie.
Cât despre oameni, sunt mulţi şi de toate felurile. Nu toţi bucureştenii sunt ca cei care se ceartă în autobuz pentru un loc. E drept şi recunosc că toţi prietenii pe care mi i-am făcut acolo, nu erau bucureşteni ci „adoptaţi”.
S-a dus un an ca o clipă şi am plecat. Am lasat-o pe Ozana şi toate nebuniile acolo. Am renunţat la Geografie pentru Sociologie, în oraşul de la poalele Tâmpei. O altă viată, alte aventuri, alte vise, alte planuri.
Sincer, îmi aduc aminte cu nostalgie de vremea când am plecat şi fug de întrebarea: oare chiar asta trebuia să fac?” ... (de cele mai multe ori răspunsul e da)

Data viitoare, evident despre Braşov.

Podul lui Dumnezeu

marți, 25 octombrie 2011

In fiecare dimineata la radio, la fiecare sfarsit de ora anunt radarele. Introducerea pentru aceasta calatorie poate semana cu o interventie la radio care inchide ora.

E sfarsit de ora, 7 minute pana la fix si in mod normal ti-as spune pe unde sunt radarele. Ei bine iti spun doar sa incetinezi ca si cum ar fi radar si sa te bucuri daca treci pe Podul lui Dumnezeu. E un loc minunat si zic sa te grabesti incet pe acolo. Inchid ora Sasha Lopez-Weekend si Adelle-Someone like you, o super piesa, super versuri si o voce exceptionala. Ne auzim ora urmatoare, calatorie placuta!


În Ponoarele, lângă Baia de Aramă, se află Podul lui Dumnezeu, un pasaj rutier unic în ţară. Este cel mai mare pod natural din România iar la nivelul Europei este al doilea ca dimensiune şi singurul deschis circulaţiei cu autovehiculele. Locul este fermecător datorită legendelor care îl înconjoară. Acest pod este, conform poveştilor, mărturia că binele a învins răul.

Podul lui Dumnezeu se află pe drumul principal care leagă Târgu-Jiu de Drobeta Turnu Severin pe varianta Baia de Aramă. Nu este, din nefericire, nici un indicator special care să marcheze locul în mod deosebit dar este unul minunat. Peşteri, lacuri, legende, poveşti ... toate fac din acea zonă, una desprinsă din basme.

Locul în care locuia necuratul
Podul lui Dumnezeu este un loc plin de legende. Apariţia lui este învăluită în mister iar adevărul fiecare îl poate alege. Unele dintre legende spun că în acest loc locuia dracul şi sătui de răul pe care îl facea, oamenii i-au cerul lui Dumnezeu să îi scape de el. Dumnezeu a izbit cu palma tavanul peşterii şi aceasta s-a prăbuşit peste el. Necuratul a reuşit să se strecoare şi să scape iar acesta încă mai există prin acele locuri, dar Dumnezeu veghează şi îi apără de rele. Se spune că cei care trec pe pod rămân fără frâne dar nu păţesc nimic pentru că sunt ocrotiţi. S-a întâmplat ca unele maşini să cadă de pe pod în gol dar şoferii nu au păţit nimic. Un biciclist, care traversa şi el podul, a căzut în gol dar a scăpat nevătămat.

Legenda Sfântului Nicodim
O altă legendă care vorbeşte despre apariţia podului este legată de o legendă a Sfântului Nicodim. Acesta ar fi fost construit de Dumnezeu ca Sfântul Nicodim să treacă spre Tismana, după ce oamenii l-au alungat din comună. Sfântul Nicodim a plecat de pe acele meleaguri dar a lăsat în urmă un blestem: apa să se zbuciume, să fie fără peşti şi să o înghită pământul. Acest lucru s-a şi adeverit. S-au construit opt mori care au fost abandonate iar în apă nu trăieşte nicio vietate.

Construit de om
O altă variantă a apariţiei podului apare în cartea „Dacia Preistorica” a lui Nicolae Densuşianu. Conform datelor din aceasta, podul este rezultatul activităţii omului, a fost săpat cu multă îndemânare în stânca ce se află acolo din vechime pentru ca lacul să se scurgă.


Locul lacurilor carstice
De-o parte şi de alta a podului se află lacurile carstice Zătonul Mare şi Zătonul Mic. Zătonul Mare este cel mai mare din România, are o adâncime de 20 de metri şi o suprafaţă de aproape 2 kilometri pătraţi. Pe timp de secetă seacă fiind înghiţit de sorbul Peşterii Bulba, ale cărei galerii se întind pe toată suprafaţa comunei Ponoarele.
Lacul Zătonul Mic, este numit lacul fără fund, pentru că nici un scafandru nu a reuşit să-l atingă. Lacul de fapt este o prelungire a Peşterii Bulba.

Despre drum, locuri şi oameni Târgu-Ocna şi Slănic-Moldova

vineri, 21 octombrie 2011

A dat Domnul şi a venit vremea să mai adaug câte ceva la povestea Despre drum, locuri şi oameni.
Încă de atunci am spus că încep drumul cu Târgu-Ocna şi Slănic Moldova şi nu întâmplător, pentru că vorba cuiva nimic nu este întâmplător. M-am conturat ca om în timp ce „băteam” drumurile spre Târgu-Ocna şi Slănic.

Nici până la vârsta asta nu m-am prins dacă viaţa este ca o gară sau ca un tren. Pentru fiecare am câteva explicaţii dar un răspuns general valabil, mulţumitor pentru mine nu am. Poate fi gara în care îţi aştepţi trenul sau gara în cobori să îl iei pe următorul, pentru că întotdeauna mai vine unul. Poate fi trenul în care mergi, îţi faci călătoria, vezi oameni, auzi poveşti, zâmbeşti sau plângi şi cobori. Oricum ar fi, era toamna lui 2001, eram în gara prin care trecea trenul care avea să mă ducă la Târgu-Ocna. Un alt drum, un alt loc şi alţi oameni aveau să mi se arate. Unul doar al meu pe care să îl descopăr cât vreau. Nu m-a dus capul atunci să profit mai mult, eram doar un licean repartizat prin calculator la un liceu la 20 şi un pic de kilometri distanţă de oraşul natal. Eram chiar supărată, dintr-un oraş cât dopul de Cola, nu am ajuns decât în altul.
Mi-a trecut şi am deschis ochii şi am avut norocul să văd oameni minunaţi. De acolo mi se trage pasiunea pentru unele cărţi, personaje şi citate. Acolo mi-am făcut prieteni buni dar care în vâltorile vieţii s-au pierdut. Dar unii oameni tocmai de asta devin preţioşi că îi laşi timpului cărora aparţin. A rămas şi acum o brumă de amintire care îmi schiţează un zâmbet frumos.
Tot acolo cineva mi-a arătat ce înseamnă un film bun. Dar numai atât a reuşit, căci gusturile mele la filme au rămas la fel de proaste. Dacă e siropos şi cu multe clişee, m-a cucerit.
Făceam naveta, (fie vorba între noi nici acum nu am scăpat) şi aşa am învăţat să privesc feţe de oamenii. Descoperi gesturi, ochi, grimase, dincolo de care se ascund multe poveşti. Poţi încerca oriunde te-ai duce să spui stop gândurilor tale şi să priveşti oameni minute în şir. E o lecţie interesantă şi prea personală ca să pot să îţi spun şi ce poţi descoperi.
Pe vremea când învăţam acolo oraşul nu era staţiune, acum e. Dacă e să îţi zic ceva care să te facă să îl vizitez e că uneori merită să asculţi încercarea de forfotă a unui oraş mic. Ar fi chiar rău să ratezi Salina, e un oraş de sare la adâncime. Dacă mai cauţi pe aici pe blog, găseşti un articol întreg despre Salina Târgu-Ocna.
Important iar mi se pare Biserica Răducanu. E istorie şi pe bune zic, merită. Peisajele din jur sunt chiar frumoase şi orice boem trebuie să le bifeze.
De aici, uşor ajungi la Slănic-Moldova, Perla Moldovei cândva, astăzi din nefericire doar o staţiune care se mai zbate pentru identitate. Datorită poziţiei geografice orice plimbare pe acolo nu e ratată şi nu trebuie să uiţi să îţi iei o sticlă cu tine pentru apa de la izvoare. (nu e bună toată de băut, e pentru diferite tratamente, dar merită să încerci o degustare)
Unii oameni ai locului sunt plini de poveşti şi dacă îi găseşti la crâşmele de pe lângă drum îţi povestesc câte în lună şi stele despre ce a fost Slănic-Moldova. Dacă mergi vara ai ocazia să îi mai vezi pe unii care cioplesc piatră de râu. De la ei am învăţat ceva tare, bun de folosit şi în viaţă: pe ce piatră ai pus mâna, nu îi dai drumul indiferent cum e, o ciopleşti până o faci cum îţi place. Trage-ţi voi morala.
Slănic-Moldova are un loc aparte în sufletul meu şi asta pentru că acolo am cunoscut un om care a stat atât de aproape de sufletul meu şi acolo am învăţat şi descoperit toate feţele dragostei. Drumurile s-au separat dar unele lucruri nu se şterg niciodată şi uite aşa unele locuri capătă un farmec aparte. Voi trece cu drag pe acolo şi datorită unor astfel de amintiri. La fel, dacă mai cauţi pe blog găseşti un articol despre Slănic, detaliat.
Patru ani mai târziu, liceul a devenit „cimitir al tinereţii mele” căci în vâltorile vieţii m-a aruncat. Când m-am prins de importanţa tuturor lucrurilor şi oamenilor pe care i-am descoperit acolo a trebuit să plec la facultate. Târziu mi-am dat seama că au lasat amprente şi mă bucur, că frumoase în sufletul meu. Dar aşa e tot timpul: „Sunt drumuri ce ne caută demult şi-ajung la noi când noi suntem plecaţi în căutarea lor pe alte drumuri.” (O. Paler)
Am plecat spre alte drumuri dar mai târziu mi-am dat seama că ceea ce speram să găsesc în agitaţia marilor oraşe, tot aici am găsit.

Urmatoarea oprire, Bucureşti ... un alt loc plin de povesti, majoritatea comice. E locul in care am crezut că voi poposi pentru mult timp ...dar nu a fost să fie decât un an.

Calatorie imaginara

vineri, 14 octombrie 2011

Am descoperit de ceva timp cateva locuri din Romania foarte frumoase si interesante: Podul lui Dumnezeu, Biserica din adancuri, Hanul Ancutei s.a. O sa va povestesc despre toate ... abia astept. Mai trebuie sa adaug cate ceva si la povestea Despre drum, oameni si locuri. Pana atunci insa de mult imi doresc sa scriu despre o calatorie imaginara spre o lume de poveste. De data asta e doar un drum imaginar. In realitate s-a pus punct. E ceva ce vroiam de mult sa scriu si vine acum doar ca un pansament.


Se spune ca intalnirea dintre doi oameni pare intamplatoare, dar se intalnesc exact cand trebuie. De data asta nu stiu daca a fost chiar asa. S-au intalnit e drept, intamplator, intr-un timp, nu chiar indepartat, dar fara scop. Poate ca nu ar fi trebuit niciodata ... a ramas totul pierdut in atata risipa de materie.
I-a unit in timp aceeasi boemie si aceleasi vise. Deseori inchideau ochii si erau intr-un alt timp si intr-un alt loc, alti oameni dar aceeasi iubire.

Interviu

miercuri, 14 septembrie 2011

Cand nu ai somn (nu mai fumezi ca vrei sa te lasi) iti gasesti ceva de facut, e clar, si noaptea trecuta m-am apucat de cotrobait printre cursurile de la facultate. Am un obicei de om batran sa strang toate lucrurile pe motiv ca poate vreodata imi vor folosi. Am dat peste tot felul de nebunii, m-am umplut de praf (si inca o data mi-am dat seama ca probabil imi place la nebunie sa fac curat, sunt o super gospodina) dar macar a meritat. Am dat peste un interviu pe care l-am luat in primul an de master (deci in urma cu doi ani).

Transalpina

marți, 13 septembrie 2011

Stiu si nu am uitat, ar fi trebuit sa scriu in continuare despre drumuri, locuri si oameni. Nu prea am avut cand si nu pentru ca nu am avut timp sincer, dar nu am avut dispozitia necesara. Pentru calatoriile alea, am nevoie de o stare anume, sunt calatorii care ma fac sa scormonesc in suflet. M-a tinut munca ocupata, m-au tinut altii ocupata, mi-am stresat mintea cu ceva si tot asa. Dar vine si povestea despre Targu-Ocna (cu asta am spus ca incep)in curand... nu promit ca nu ma tin de cuvant niciodata daca incep cu promit.
Si pentru ca am zis ca anul acesta ma tin de acest blog m-am gandit sa postez ceva. De curand am tot auzit de un nou traseu interesant: Transalpina si habar nu aveam ca e si mai inatlta decat Transfagarasanul. Super tare! Imi place foarte mult marea, parca e mai aproape de sufletul meu dar am vazut poze de pe Transalpina si as lasa macar pentru un weekend mare sa ma bucur de inaltimi. Enjoy! - eu momentan ma intorc la munca, am de terminat un articol despre incepul scolii, chhhh :)

Tansalpina este cel mai înalt drum rutier din România cu o altitudine de 2145 metri. Şoseaua traversează Munţii Parâng de la N la S şi este paralelă cu Valea Oltului şi Valea Jiului.
Este un drum vechi, înalt care parcă dă mâna cu cerul. Chiar dacă este mai înalt ca Transfăgărăşanul nu este la fel de cunoscut pentru că abia în 2009 au început asfaltările. Nu sunt finalizate dar se poate circula bine şi a devenit un traseu din ce în ce mai căutat de turişti.
Transalpina a fost construită de armatele romane în drumul lor spre Sarmisegetusa. A fost pavată cu piatră de Regele Carol al II-lea după 1930 şi reabilitată de nemţi în al Doilea Război Mondial. Zona alpină este cea mai frumoasă parte a şoselei Transalpina şi se întinde între Obârşia Lotrului şi Staţiunea Rânca.
Cu toate că este mai înaltă ca Transfăgărăşanul, are 2145 de metri, este mai puţin cunoscută şi asta pentru că o bună perioadă, cea mai înaltă şosea din lume a fost uitată iar drumul s-a deteriorat. Abia în 2009 s-au început lucrările de asfaltare. Partea bună din această poveste este că locurile s-au păstrat foarte bine, frumuseţea naturii s-a „conservat” altfel.
Peisajele sunt minunate, eşti la propriu cu capul în nori iar munţii „zgârie” albastrul cerului. Pentru că acolo eşti cel mai sus ai o senzaţie de libertate şi măcar o dată chiar vezi lumea de sus.
Şoseaua Transalpina apare pe hărţile istorice sub numele de „coridorul IV strategie roman”. În perioada interbelică pentru că a fost văzut ca drum de o importanţă economică, militară şi strategică a fost reconstruit. A fost inaugurat de Regele Carol al II-lea.
În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, nemţii au avut grijă de el şi l-au folosit în scop militar. După război în schimb, nu a mai fost folosit decât de ciobanii care îşi duceau turmele dinspre Mărginimea Sibiului în Oltenia. Punctul lor de trecere poartă numele de „Poteca Dracului” pentru că era un drum îngust care făcea multe victime.
Şoseaua începe de la Jina şi urcă înspre Obârşia Lotrului. În apropiere se află barajul Tau şi barajul Oasa. Pe partea dreaptă a barajului Oasa se află colonia „Fetiţa”, loc în care s-a ridicat o mânăstire. De la mânăstire în sus spre Şureanu se trece prn luncile Prigoanei, un loc de negre amintiri. Aici erau pedepsiţi localnicii care în trecut vroiau să părăsească ţinutul. După Lunci urmează cabana Iezeru Şureanu şi apoi localitatea Sadu şi Tălmaciu. Din Obârşia Lotrului pentru a merge până la căpătul şoselei Transalpinia trebuie să o luaţi înspre Novac. Întregul traseu se parcurge în aproximativ 3-4 ore.


Despre drum, locuri si oameni!

sâmbătă, 13 august 2011

Calatorule, drumul se face mergand! Mi-ar fi placut sa invetez eu asta dar pana una alta am inceput macar sa cred in ea. Pana la un momendat am crezut ca fiecare se naste pentru a-si urma un drum prestabilit. Acum cred ca drumul se construieste de-a lungul vietii. Uneori te opresti sa admiri, alteori este fortat de imprejurari sa pleci. Uneori ti-ai dori sa stai dar mai bine mergi, alteori nu ai vrea sa mai pleci, ai opri timpul in loc, dar din nefericire sau nu, timpul iti devine prieten aunci cand il respecti.
Toata viata mea a fost un drum. Pentru a ajunge undeva sau ceva, am mers mult (vorbesc atat la propriu cat si la figurat). Am mers sa invat.... am facut naveta la liceu si o pierioada la facultate. Mi-am petrecut o buna parte din viata prin trenuri si autobuze. Peste tot am lasat o parte din mine, am lasat vise si sperante. Unele dintre ele nu s-au mai potrivit cu ceea ce imi doream cand am crescut, altele s-au indeplinit, de unele am uitat, la altele nu mai indraznesc.
Am mers apoi sa vad si sa simt oameni dragi. Am invatat astfel ce este dorul, am trait cu el si m-am simtit al naibi de stingher cand nu mai imi era dor. Ma gandeam ca lipseste cineva de care sa imi fie. Eram ca o frunza in vant. Am simtit din nou dorul, cred ca si acum face parte din viata mea. Nu stiu pana cand, pentru ca totul este relativ, nu ai niciodata certitudini. Acum sper doar sa imi fie de el dor, cat mai mult, asta inseamna ca traiesc si iubesc.
Am mers si mai merg cam 40-50 de kilometri pe zi la munca. Imi place pentru ce fac, o fac cu placere. Chiar daca fac drumul de 10 ori pe saptamana in fiecare zi cand am ochi, mai vad cate ceva nou pe strada, mereu mai vad pe cineva cu o expresie ciudata care imi trezeste dorinta de intra in mintea lui.
Mi-am dorit tot timpul sa scriu, nu stiu sa fac altceva si dupa multe rataciri am reusit. Uneori simt ca nu mai pot si imi vine sa las totul balta dar asa cum soarele dupa ce vede atatea orori zi de zi mai are putere sa rasara, asa si eu ma ridic in fiecare dimineata si plec. Uneori sunt motivata, alteori nu, dar mi-am dat seama in timp, ca nu conteaza ce vine de la altii atata timp cat ceea ce vine de la tine nu este in acord cu ce simti. Acum simt ca asta trebuie sa fac....stiu ca va veni o zi cand nu stiu ce voi mai simti si voi avea sentimente stranii. Sunt cele mai ciudate momente dar fac parte din drum. Fara ele drumul nu ar avea sens si greutate. Mai degraba lucrurile grele te fac sa cresti.
Rareori am vorbit despre iubire, poate pentru ca mi se pare un lucru intim. Nu imi place sa afisez ca iubesc....iubirea adevarata o simti, acolo, pentru tine, restul e euforie.
Deseori in drumul nostru ne oprim sa iubim, uneori se intampla sa plecam mai departe in doi, alteori pleci cu amintiri. Si ce ciudat, in timp raman cele mai frumoase. Am lasat unii oameni sa intre in viata mea, aveam impresia ca i-as lua cu mine in calatoria vietii dar pe parcurs i-am lasat....si fiecare a mers mai departe, dar separat. De la fiecare am pastrat ceva si am invatat ceva. Acum iar am sentimentul ca m-as opri pentru o clipa sa conving pe cineva sa vina cu mine. Dar ca de fiecare data tot timpul si tacerea le va rezolva. Am citit undeva ca nu e bine sa te grabesti oricat de sangeros e razboiul. Nu vreau sa ma opresc la cineva care imi promite un castel, dar de nisip, care la primul vant dispare si el si castelul.
Uneori in drumul meu m-am oprit sa conduc pe altii pe ultimul drum..... e cel mai trist lucrul sa vezi efemiritate vietii atat de palpabila. Dar toate trec.....timpul astupa orice si nimic nu se opreste. „Viata e prea scurta sa contemplezi o mocirla.”
Si de unde discursul asta despre drum si viata? Eram in anul doi de facultate cand lucram la o revista de turism. Am descoperit o multumite de locuri si oameni, o gramada de povesti si legende. Atunci imi doream sa scriu o carte depre oameni si locuri...mi se parea o ideea buna si o legatura frumoasa. Caci fiecare loc prinde farmec sau nu, si datorita oamenilor care-l locuiesc. Asa am devenit mai atenta la tot ce inseamna povesti, locuri si oameni. Am o tolba plina de povesti ai unor oameni pe care i-am intalnim in drumul meu. Imi aduc aminte de Focsani prin prisma oamenilor pe care i-am cunoscut in forfota targului de miercuri si duminica. De asemenea imi aduc aminte de aceasta urbe pentru ca imi aduc aminte de un barbat care se pregatea sa plece in Irak, asta dupa ce mai fusese de 2 ori.
Imi aduc aminte de Suceava prin prisma unor ochi plansi ai unei doamne care abia isi ingropase baiatul rapus de cancer. De Baile Felix ma leaga povestea unei fete care a fost acolo in luna de miere si a ramas insarcinata.Unele povesti sunt vesele, altele mai putin. Dar toate fac parte din viata.
Am scris aceasta carte pe hartie si acum caietele stau undeva sub o masa si rareori cand sterg praful si legasesc ma intreb de ce nu le-oi fi pus cap la cap. Poate nu i-a venit timpul.....poate nu am ajuns in drumul meu la acest moment. Am ajuns in anul trei de facultate si m-am apucat de o licenta despre sistemul capitalist si crizele ecoonomice si financiare. Am citi tot ce mi-a cazut in mana si vreun an si jumatate era subiectul pe care il stiam cel mai bine si ma fascina. Mi-am facut lucrarea de licenta carte si asa mi-am indeplinit un vis: am scris o carte. Sunt foarte mandra de ea chiar daca acum cand o recitesc unele lucruri mi se par naive, puerile.....poate deplasate. Asta am inteles atunci, asta am crezut si in continuare simt ca oricum am inteles depre capitalism mai multe decat toti managerii/patronii/directorii/proaspetii economisti/capitalisti din Romania.
Sambata seara, cam departe de casa, cam singura (pentru ca unii mai lucreaza si in weekend), dupa o vineri cam ciudata care iti lasa multe semne de intrebare si te face sa crezi si mai mult ca viata asta e doar cum vrea ea si o suma de provocari, mi-am intarit ideea ca drumul se face mergand si fiecare loc are valoare datorita oamenilor si povestilor.
Poate nu va vedea niciodata tiparul aceasta carte dar macar o leg cap la cap si o pun pe blog. De fiecare data cand am timp si o stare necesara scriu cate un capitol si ii dau postare. E o poveste electronica, pe bucati. Deadline: who knows, who cares.
Sa spunem ca asta e prefata. Urmeaza sa incep cu Slanic-Moldova si Targu-Ocna, imi sunt doua locuri dragi, pana una alta statiuni, pline de povesti si oameni,unii care chiar au stat atat de aproape de mine.

Un sfert de secol :)

sâmbătă, 4 iunie 2011

Respir de un sfert de secol. Altfel spus...am crescut un pic, un pic mai mult si in tot timpul asta, am avut parte de multe provocari. M-am născut în comunism  şi am crescut în capitalism. Am descoperit prin clasa a 4-a televiziunea prin cablu şi prima telenovelă. Am înlocuit sticla de brifcor cu cea de cola şi o masa normală, cu una la Mac (stiu, nu-i sanatos deloc, dar bun tare ) Am purtat uniformă până în clasa a 4-a şi apoi am devenit o fashion victim ... am crescut, mi-a trecut. Am pierdut ore întregi pe mirc, apoi pe mess şi mai apoi pe blogul (aici de faţă) şi pe facebook. A mai fost între timp la modă şi Hi5 dar nu m-a prins.
Până la 25 de ani am dobândit un CV care arată ca un amestec bizar de căutări şi rătăciri, eşecuri, experienţe şi scurte regăsiri. Acum sunt în faza: o scurtă regărise(o fac pe jurnalistul şi învăţ ce înseamnă om de radio). E o scurtă regăsire ... căci mă bate gândul unor noi experienţe . Dar, mai e până atunci.
Am fost un copil nebun, un adolescent rebel, chiar dacă chipul angelic nu trădează nimic. Recunosc am fost şi tocilară şi am iubit literatura. Am fost mereu nehotărâtă, motiv pentru care, după primul an de facultate la Bucureşti, la Geografie, am renunţat pentru Sociologie, în oraşul de la poalele Tâmpei. Decizia asta a fost luată aşa, pe grabă şi pentru că mi-a plăcut cum sună Sociologie. Mi se părea că e o facultate de la care „ieşi” deştept. Braşov-ul l-am ales pentru că eram prea îndrăgostită. Apropo de iubire. Am trecut de la stadiul acum iubeam, acum plângeam şi imediat uitam, la dragoste serioasă cu multe implicaţii. Mi-am dorit chiar să mă mărit...(uau, chiar eu eram?). S-a terminat brusc şi pe neaşteptate. Alte experiente si alte povesti ma asteptau. Uneori drumurile in viata se schimba brusc. Inveti din mers sa faci fata.
Îmi place să cred că am reuşit să culeg din urma experienţelor trăite tot ce era mai important şi folositor. Din nefericire, în timp, am dezamăgit oameni şi m-au dezamăgit oameni. Dar viaţa e scurtă, prea scurtă, că să le pui pe toate la suflet. Dacă am pierdut ceva s-a întâmplat pentru că trebuia să pierd, dacă am câştigat, aşa a fost să fie.
Bucuria, fericirea, norocul, ghinionul, tristeţea .... toate fac parte din viaţă şi sunt relative.
Au trecut repede 25 de ani ... nu am nici o listă, nici un plan. Dacă ar fi să inventez pe loc: DE TRAIT! SI ATAT – oricum evenimentele vin peste tine.
Deci despre mine la 25 de ani: îmi plac 5 lucruri: cărţile, dulciurile, parfumurile, cerceii şi pantofii. Vreau să văd Parisul. Vreau să pierd o noapte în Ibiza. Vreau sa iubesc ca in liceu .
Am reuşit să îmi îndeplinesc un vis. Vreau să fiu martora unui miracol. Vreau să am curajul să aleg libertatea şi o nouă experienţa .... dacă Doamne ajută, am ocazia.

Cateva ganduri

vineri, 29 aprilie 2011

Nu am mai scris nimic de mult, evident scuza este lipsa timpului. Am o lista mare cu lucruri de facut la care zi de zi mai adaug cate ceva. Lucruri pentru mine personal, pe ultimul loc ....si uite asa trece timpul si ma simt uneori mai straina de mine. Cunosc mai bine ce vor altii, cine sunt si incotro merg, decat ma cunosc pe mine. Abia astept sa prind un moment sa spun macar un pic, stop joc.
In ultima perioada am vazut si auzit multe. A fost o perioada incarcata, dar nu neaparat si cea mai frumoasa. Am avut momente bune, chiar foarte bune dar si momente mai putin bune (ca sa nu spun proaste de tot). Dar orice lucru care ti se intampla te creste si te impinge tot inainte.
Sunt cateva care mi-au lasat o amprenta. Uneori in viata de zi cu zi actionam ca Faust, pentru a ne atinge un scop ne "vindem" o bucata din suflet unor cauze care dupa ce tragi dunga, te intrebi daca chiar a meritat.
Multe lucruri nu merita dar e un compromis pe care il faci pentru ca nu ai multe variante de ales.
Am intalnit unii oamenii care de la departare pareau ceva dar cu cat ma apropiam aratau altfel. E acea dezamagire, cand incerci sa crezi in cineva si descoperi ca e doar inca cineva care atunci cand se trezeste si iese pe usa, ca accesorii isi ia si mastile.
Altii arunca cu vorbe fara sa se gandeasca ca poate pot rani sau celui care ii sun adresate nu le merita. Daca ar fi adevarata vorba ca roata se intoarce, atunci abia astept sa vad cum acestea vor actiona ca un bumerang.
Am descoperit si oameni deosebiti, cu povesti aparte de la care evident am incercat "sa fur" ce era mai inaltator in ei.
Unii au fost binevoitor chiar gratuit iar altii pentru ca stiu ca mai incolo imi vor cere ceva.
Despre unii am aflat ca sunt la fel de lasi precum credeam, nu s-au schimbat, cu toate ca si pentru ei timpul a trecut cu acelasi amalgam de evenimente. Din lasitate aleg drumuri simple chiar cu pretul propriei lor fericiri.
Daca ar fi sa privesc spre mine: mi-am impins un pic limitele si am depasit fortat unele etape. Mi-am dat seama ca nu poti sa le ai pe toate in viata si uneori ghinionul face parte din ea. Poate ca nu intotdeauna primim ce meritat dar vorba unei prietene cu siguranta nimic nu-i intamplator in viata. Nu stiu eu cat cred in asta, dar ea o spune cu multa taraie, aproape convingator.
Sper sa nu fie nimic intamplator!
E tarziu, aproape 1.....dar abia acum am un pic de timp si mi-am adus aminte de blog, motiv pentru care inchei si Noapte buna!, sa vina o noua zi care sa reverse peste noi ganduri mai bune.

Oraşul din adâncuri – Salina Târgu-Ocna

miercuri, 6 aprilie 2011

Moldova este cunoscută prin meleagurile ei pitoreşti, prin locurile minunate şi oamenii ospitalieri şi prin adâncurile bogate în zăcăminte naturale căci chiar prin inima ei, urmând cursul Trotuşului, trece drumul sării. Târgu-Ocna este oraşul care ascunde de secole, în adâncuri, un alt oraş: oraşul alb, de sare.

Again ...

sâmbătă, 2 aprilie 2011

A trecut mult, chiar mult de cand nu am mai postat nimic. A fost o perioada cand m-am retras "in carapace" pentru ca de asta simteam ca am nevoie. (nu stiam daca e bine sau nu, stiam doar ca vreau sa fiu doar eu cu mine) Au fost luni frumoase, ciudate, scurte, lungi, complexe, seci. Am simtit cum multe bucati din mine se reaseaza sau pleaca definitv. Au fost momente de tot felul, in care am inteles, in care nu am inteles, momentele lui de ce, momentul lui de ce mie, clipe de care imi va fi dor si altele pe care deja le-am uitat. Toate au scrijelit in mine, mai adanc sau mai superficial, dar toate sunt timp trecut, acum iata-ma din nou pe foile on-line. Din toate cate mi s-au intamplat, din toate cate am auzit, am pofta sa scriu, sa postez, sa impartasesc.
Deci again povesti cu mine, despre mine, despre viata, scrise negru pe alb.
 

O Campanie Salvati Copiii

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Campanie ShoeBox

ShoeBox.ro - Cadoul din cutia de pantofi. Participa si tu!

Cele mai citite