Calatorie imaginara

Am descoperit de ceva timp cateva locuri din Romania foarte frumoase si interesante: Podul lui Dumnezeu, Biserica din adancuri, Hanul Ancutei s.a. O sa va povestesc despre toate ... abia astept. Mai trebuie sa adaug cate ceva si la povestea Despre drum, oameni si locuri. Pana atunci insa de mult imi doresc sa scriu despre o calatorie imaginara spre o lume de poveste. De data asta e doar un drum imaginar. In realitate s-a pus punct. E ceva ce vroiam de mult sa scriu si vine acum doar ca un pansament.


Se spune ca intalnirea dintre doi oameni pare intamplatoare, dar se intalnesc exact cand trebuie. De data asta nu stiu daca a fost chiar asa. S-au intalnit e drept, intamplator, intr-un timp, nu chiar indepartat, dar fara scop. Poate ca nu ar fi trebuit niciodata ... a ramas totul pierdut in atata risipa de materie.
I-a unit in timp aceeasi boemie si aceleasi vise. Deseori inchideau ochii si erau intr-un alt timp si intr-un alt loc, alti oameni dar aceeasi iubire.



Orasul luminilor, bulevarde largi, suburbii poetice, locul in care esti ceea ce vrei tu sa crezi. Ea scriitor, el muzician. Ii placeau clapele pianului si deseori o ajuta cand era fara idei cu o "Ballade pour Adeline". Ea ii sorbea notele, el o sorbea pe ea. Adora in schimb sunetul viorii care-l facea sa porneasca in fiecare zi, singur prin suburbiile Parisului. Acolo era scena lui si nu visa niciodata mai mult. Era multumit cu conditia lui , era muzicianul solitar ziua si muzicianul care se hranea cu dragostea ei in fiecare seara. Ea ii lua gandurile seara si i le dadea dimineata ca sa poata scoate cele mai fine note la vioara.
El o tingea ca si cum canta la vioara si ii declara dragostea folosindu-se de fizica si distantele din univers.
Ea, un altfel de boemie. Pe cat iubea scrisul, pe atat il ura. Uneori isi cauta gandurile privind ore intregi pe geam, era o tacere ciudata: ea, niste ganduri si un cer. Alteori, doar cand el era plecat, in cautarea unei replici pentru romanul sau, se invaluia in fumul unei tigari. Stia ca singurele ei averi sunt cuvintele si el.Ar fi vandut in schimb pentru el toate cuvintele si mana din care se nasteau manuscrise.
Adora sunetul cheii intoarse in broasca de el. I se aseza sufletul la loc de cate ori il vedea ca s-a intors.
Uneori el o invata note si ea versuri. Alteori el singur se chinuia, asa au iesit sintagme precum "golul din om", "cimitirul mizeriei umane". Pentru ea erau uneori triste si ii aminteau de Bacovia ... nu-i spunea niciodata, el nu il iubea pe Bacovia. Rar, cand o apuca, ii soptea suav ca atunci cand scrie sa nu ii fie teama de cele mai profunde ganduri, sa coboare la ele si sa smulga ce simte ca e parte din el. Sa nu caute sa fie altfel sau doar creativ pentru ca e apanajul mediocrului ci sa incerce sa inteleaga lucrurile doar altcumva. Cand scrie sa isi inchipuie ca da viata notelor la vioara, sa foloseasca cuvinte simple pentru a da sens neintelesurilor. Un singur lucru sa tina minte mereu: doar in puterea lui sta sa aseze vesnicie peste tot ce e finit.

Deschideau ochii si reveneau, mana in mana si cu zambete doar de ei intelese.
Dar totul a fost un vis, scurt ca o ploaie de vara, suav ca un parfum de primavara. Mi-ar fi placut in schimb sa cred ca povestea asta va fi precum Cartea de nisip a lui Borges.

Acum nu mai e nimic, e doar o poveste imaginara despre o calatorie imaginara!