Despre drum, locuri si oameni!

Calatorule, drumul se face mergand! Mi-ar fi placut sa invetez eu asta dar pana una alta am inceput macar sa cred in ea. Pana la un momendat am crezut ca fiecare se naste pentru a-si urma un drum prestabilit. Acum cred ca drumul se construieste de-a lungul vietii. Uneori te opresti sa admiri, alteori este fortat de imprejurari sa pleci. Uneori ti-ai dori sa stai dar mai bine mergi, alteori nu ai vrea sa mai pleci, ai opri timpul in loc, dar din nefericire sau nu, timpul iti devine prieten aunci cand il respecti.
Toata viata mea a fost un drum. Pentru a ajunge undeva sau ceva, am mers mult (vorbesc atat la propriu cat si la figurat). Am mers sa invat.... am facut naveta la liceu si o pierioada la facultate. Mi-am petrecut o buna parte din viata prin trenuri si autobuze. Peste tot am lasat o parte din mine, am lasat vise si sperante. Unele dintre ele nu s-au mai potrivit cu ceea ce imi doream cand am crescut, altele s-au indeplinit, de unele am uitat, la altele nu mai indraznesc.
Am mers apoi sa vad si sa simt oameni dragi. Am invatat astfel ce este dorul, am trait cu el si m-am simtit al naibi de stingher cand nu mai imi era dor. Ma gandeam ca lipseste cineva de care sa imi fie. Eram ca o frunza in vant. Am simtit din nou dorul, cred ca si acum face parte din viata mea. Nu stiu pana cand, pentru ca totul este relativ, nu ai niciodata certitudini. Acum sper doar sa imi fie de el dor, cat mai mult, asta inseamna ca traiesc si iubesc.
Am mers si mai merg cam 40-50 de kilometri pe zi la munca. Imi place pentru ce fac, o fac cu placere. Chiar daca fac drumul de 10 ori pe saptamana in fiecare zi cand am ochi, mai vad cate ceva nou pe strada, mereu mai vad pe cineva cu o expresie ciudata care imi trezeste dorinta de intra in mintea lui.
Mi-am dorit tot timpul sa scriu, nu stiu sa fac altceva si dupa multe rataciri am reusit. Uneori simt ca nu mai pot si imi vine sa las totul balta dar asa cum soarele dupa ce vede atatea orori zi de zi mai are putere sa rasara, asa si eu ma ridic in fiecare dimineata si plec. Uneori sunt motivata, alteori nu, dar mi-am dat seama in timp, ca nu conteaza ce vine de la altii atata timp cat ceea ce vine de la tine nu este in acord cu ce simti. Acum simt ca asta trebuie sa fac....stiu ca va veni o zi cand nu stiu ce voi mai simti si voi avea sentimente stranii. Sunt cele mai ciudate momente dar fac parte din drum. Fara ele drumul nu ar avea sens si greutate. Mai degraba lucrurile grele te fac sa cresti.
Rareori am vorbit despre iubire, poate pentru ca mi se pare un lucru intim. Nu imi place sa afisez ca iubesc....iubirea adevarata o simti, acolo, pentru tine, restul e euforie.
Deseori in drumul nostru ne oprim sa iubim, uneori se intampla sa plecam mai departe in doi, alteori pleci cu amintiri. Si ce ciudat, in timp raman cele mai frumoase. Am lasat unii oameni sa intre in viata mea, aveam impresia ca i-as lua cu mine in calatoria vietii dar pe parcurs i-am lasat....si fiecare a mers mai departe, dar separat. De la fiecare am pastrat ceva si am invatat ceva. Acum iar am sentimentul ca m-as opri pentru o clipa sa conving pe cineva sa vina cu mine. Dar ca de fiecare data tot timpul si tacerea le va rezolva. Am citit undeva ca nu e bine sa te grabesti oricat de sangeros e razboiul. Nu vreau sa ma opresc la cineva care imi promite un castel, dar de nisip, care la primul vant dispare si el si castelul.
Uneori in drumul meu m-am oprit sa conduc pe altii pe ultimul drum..... e cel mai trist lucrul sa vezi efemiritate vietii atat de palpabila. Dar toate trec.....timpul astupa orice si nimic nu se opreste. „Viata e prea scurta sa contemplezi o mocirla.”
Si de unde discursul asta despre drum si viata? Eram in anul doi de facultate cand lucram la o revista de turism. Am descoperit o multumite de locuri si oameni, o gramada de povesti si legende. Atunci imi doream sa scriu o carte depre oameni si locuri...mi se parea o ideea buna si o legatura frumoasa. Caci fiecare loc prinde farmec sau nu, si datorita oamenilor care-l locuiesc. Asa am devenit mai atenta la tot ce inseamna povesti, locuri si oameni. Am o tolba plina de povesti ai unor oameni pe care i-am intalnim in drumul meu. Imi aduc aminte de Focsani prin prisma oamenilor pe care i-am cunoscut in forfota targului de miercuri si duminica. De asemenea imi aduc aminte de aceasta urbe pentru ca imi aduc aminte de un barbat care se pregatea sa plece in Irak, asta dupa ce mai fusese de 2 ori.
Imi aduc aminte de Suceava prin prisma unor ochi plansi ai unei doamne care abia isi ingropase baiatul rapus de cancer. De Baile Felix ma leaga povestea unei fete care a fost acolo in luna de miere si a ramas insarcinata.Unele povesti sunt vesele, altele mai putin. Dar toate fac parte din viata.
Am scris aceasta carte pe hartie si acum caietele stau undeva sub o masa si rareori cand sterg praful si legasesc ma intreb de ce nu le-oi fi pus cap la cap. Poate nu i-a venit timpul.....poate nu am ajuns in drumul meu la acest moment. Am ajuns in anul trei de facultate si m-am apucat de o licenta despre sistemul capitalist si crizele ecoonomice si financiare. Am citi tot ce mi-a cazut in mana si vreun an si jumatate era subiectul pe care il stiam cel mai bine si ma fascina. Mi-am facut lucrarea de licenta carte si asa mi-am indeplinit un vis: am scris o carte. Sunt foarte mandra de ea chiar daca acum cand o recitesc unele lucruri mi se par naive, puerile.....poate deplasate. Asta am inteles atunci, asta am crezut si in continuare simt ca oricum am inteles depre capitalism mai multe decat toti managerii/patronii/directorii/proaspetii economisti/capitalisti din Romania.
Sambata seara, cam departe de casa, cam singura (pentru ca unii mai lucreaza si in weekend), dupa o vineri cam ciudata care iti lasa multe semne de intrebare si te face sa crezi si mai mult ca viata asta e doar cum vrea ea si o suma de provocari, mi-am intarit ideea ca drumul se face mergand si fiecare loc are valoare datorita oamenilor si povestilor.
Poate nu va vedea niciodata tiparul aceasta carte dar macar o leg cap la cap si o pun pe blog. De fiecare data cand am timp si o stare necesara scriu cate un capitol si ii dau postare. E o poveste electronica, pe bucati. Deadline: who knows, who cares.
Sa spunem ca asta e prefata. Urmeaza sa incep cu Slanic-Moldova si Targu-Ocna, imi sunt doua locuri dragi, pana una alta statiuni, pline de povesti si oameni,unii care chiar au stat atat de aproape de mine.