Ce e iubirea?

Bună întrebare nu? Poate ar trebui să răspundem că cel care credem, sperăm, ne dorim să fie sufletul pereche. Sau e doar un sentiment care plutește, se plimbă de la unul la altul, ne învăluie sau ne învață ce este dorul, ne rănește și ne vindecă.

Mi-a spus de multe ori că nu spun des te iubesc, deseori s-a întrebat câte cuvinte nerostite ascund buzele mele, câte ”camere” luminate are sufletul meu spre care încă nu i-am arătat drumul.

Era o zi caldă de toamnă târzie iar el se pregătea să plece pentru un timp. I-am lăsat lângă bagaje un pachet mic învelit într-o hârtie verde și un bilet: ”Drum bun. Să miști timpul ca să vii repede”.

Deseori când am timp îmi place să mă duc prin librării, să simt mirosul de carte, să mai răsfoiesc câte ceva, să văd ce a mai apărut și mi s-au oprit ochii pe una, ”Te iubesc”, de Catherine Siguret. Am citit în fugă despre ce e vorba și m-am gândit că e un cadou bun pentru despărțirea noastră de acum.

Era dimineață, se pregătea să plece spre aeroport. S-a uitat la pachet, la bilet. ”E ca să ai ce face în avion și să vii repede acasă”, i-am răspuns încă adormită. Eu m-am reîntors în dormitorul cam gol dar în care i se mai simțea prezența iar el a plecat îmbrăcat încă în parfumul meu.

Când i-am împachetat cadoul m-am gândit să îi scriu câteva cuvinte, simple, din suflet, care să ne ajute cât vom fi departe unul de altul. Știam că atunci când o va deschide se va bucura și drumul îi va părea mai frumos.

”Am citit undeva că dragostea adevărată nu are granițe. Fii fără griji, ai să mă găsești în același toc al ușii de unde somnoroasă ți-am spus drum bun.

Știu că spun rar te iubesc și ce simt dar sunt toate în mine. Ele sunt vii, la fel de vii ca tine. Am poate multe răni pe care am vrut cândva să mi le pansezi. Acum nu vreau decât să le las acolo. Vreau să fie doar noi. Trecut, viitor, nimic nu e. Suntem noi, sunt eu care învăț să merg din nou în doi. Ești tu care ai răbdare, care repetă până învăț. Te aștept cu drag și prea mult dor să încapă în cuvinte.

 Ai grijă de tine ca și cum ai avea grijă de mine! Timpul e doar un instrument, hai să-l folosim frumos cât vei fi acolo.”

Abia am ajuns la muncă când am primit un mesaj: ”Și eu! Acum plec. Abia aștept să mă întorc. Mulțumesc!”

”A deschis-o, a citi”, m-am gândit și m-am apucat de numărat zilele până când ne vom revedea.

Articol scris pentru SuperBlog, etapa 15.

Omenirea ... mâine

”Bun găsit în 2066. Se pare că ne apropiem cu pași repezi de marea întâlnire a omenirii cu ființe extraterestre, după cum declară oamenii de știință. Aceasta, în schimb, s-ar solda cu dezechilibrarea civilizației umane. Vom face sau nu față noilor schimbări? Asta este marea întrebarea de pe buzele tuturor. Invitata noastră de astăzi este o doamnă de 80 de ani care a trăit cele mai semnificative schimbări. Omenirea de ieri și mâine, chiar acum.”

Reporter: Tot mai des apar știri despre vizita extratereștilor? Credeți în așa ceva, mai ales după ce ați fost martora atâtor schimbări?

Doamna: Când eram mică mă uitam la un film Star Trek, serial, pe atunci apropo, aveam și televizoare, nu doar monitoare LCD, erau niște chesti mari, negre, apoi au devenit mai subțiri, am prins și eu monitoare când eram tânără dar nu erau peste tot. Și serialul asta, science fiction, prezenta o lume ciudată nouă: omenirea după un al treilea război mondial a descoperit zborul supraluminic și s-a unit cu alte specii de ființe. Multe din ceea ce am văzut acolo s-a întâmplat. Apoi râdeam, erau numai telefoane fixe, adică nu puteai să îl iei de acasă cu tine și avea fire, și ziceam ”ți-ai luat fixul cu tine” și așa s-a întâmplat, erau primele telefoane mobile. Scriam, pe hârtie, era hârtie atunci, acum nu. Nu am mai văzut nicio carte ca odinioară. Păstrez cu mare drag cele câteva cărți de hârtie pe care le am, mai păstrez cu drag mirosul. Acum avem un calculator mic cu toate cărțile pe care le vrem și ținel ală în mână citim sau ne vorbește. Dar cartea înainte era altfel, de hârtie, o atingeam. Nu știam foarte multe despre creierul uman, acum ne golim amintirile într-un hard diskextern, cred că pronunț bine. Am devenit mai mult roboți, dar de atunci se vorbea despre asta, mai puțin și noi nu prea credeam, dar uite că le trăiesc. Deci acum cred orice.

R: Credeți că omenirea va dispărea?

D: Vom dispărea și noi odată. Nu am crescut cu nimic din ce este astăzi. Râdeam de bunica mea care nu înțelegea ce este cu telefonul mobil, astăzi râd nepoții mei de mine, nu prea știu să folosesc nimic din dispozitivele astea de azi. Adică dacă azi nu eram aici și erai acasă, tu erai lângă mine. Când vorbesc cu nepoții mei așa apar și ei. Nu înțelege eu toate astea. Ce vroiam să spun este că am evoluat, nu știu dacă în bine sau rău, adică nu știu dacă toate astea ne fac bine sau nu. Mie nu îmi plac, nepoților mei da, că ei nu știu altceva, și orice lucru, după evoluție se stinge. Deci ne vom stinge și noi cumva.

R: Cum v-ați adaptat schimbărilor?

D: Foarte  greu, ți-am spus. Pe vremea mea găteam, cu mâinile, acuma le pui pe toate undeva și gata. Acum suntem și noi un fel de roboți, dar de atunci vorbeau aștia că este posibil și astfel se prelungește viața pe pământ. Noi muream de cancer, leucemie și boli de inimă. Astăzi sunt inimi de metal. Dacă uitam ceva era grav, azi am și eu ca un calculator o memorie unde îmi pun acolo, tot ce fac peste zi. Îmi golesc creierul, asta nu e omenesc.Aveam întrerupătoare, adica un buton pe care apăsam să închidem sau să deschidem becul, astăzi strig.

Greu, foarte greu, chiar dacă de atunci se auzea de astea.

R: Când ați avut primul calculator?

D: Nu mai știu, da eram tare tânără. Dar noi nu făceam toatea astea cu el. Eu scriam la el, acum nu e nevoie dacă nu am chef. Stăteam pe internet, de atunci puteam vorbi și cu altcineva, dar nu erau aproape, ca acum. Noi nu știam atâtea.

Acuma calculatorul e cel mai bun prieten al nostru. E viața noastră. Acolo avem tot, e ca un fel de act de identitate. Știi înainte aveam animale de casă, vii, acuma avem doar calculatoare.

R: Vorbeați despre sfârșitul lumii?

D: Da, mult, dar ne era teamă. În 2012 se zicea că va fi, nu a fost, dar de atunci oricum omenirea s-a schimbat. Au fost tot felul de păreri care de care mai științifice. Stephen Hawking, uite de el mi-a plăcut, el a prezis multe, deștept, și s-au întâmplat. El a spus și de extratereștri. Și că nu există Dumnezeu, că timpul se termină. Nu prea le înțelegeam atunci și erau mai puerile. Acum totul e doar știință.

R: Vă e dor de vremurile alea?

D: Da, mi-e dor să fiu om, să mor normal.

R: Vreți să vină extratereștrii?

D: Mi-e totuna, eu am trăit prea multe, sunt obosită de atâtea schimbări pe care greu le înțeleg. Abia acum o înțeleg pe străbunica și bunica mea.

Articol scris pentru SuperBlog, etapa 14.