Multumesc!

 Am scris la începutul acestui an un articol cu acest titlu care făcea referire la o idee foarte ingenioasă. Cineva a scris o carte în care mulțumea tuturor pentru tot, inclusiv lucrurilor. De exemplu: Mulțumesc tatuajului meu pentru că este mereu acolo.

Mi s-a părut genial, să mulțumesc așa oricărui lucru aparent banal. Cum ar fi să mulțumesc eu laptopului meu pentru că se deschide de câte ori am o idee bună, sau degetelor mele că scriu atâtea sau cănii mele verzi, un pic ciobită, pentru aroma de cafea din fiecare dimineață.

Așa îți dai seama mai bine câte lucruri dau culoare vieții tale și pe care de multe ori nu le observi; din prea multă grabă, din prea multă obișnuință, din prea multe griji și probleme care simți că te acoperă.

Cu gândul la asta, mă gândeam și la câti oameni din viața noastră le-am mulțumi așa, pentru nimic măreț în aparență, dar atât de important în esență.

Cred că aș mulțumi cuiva că m-a făcut să cred că trebuie să mai scriu din când în când, cuiva că mi-a reamintit asta, altcuiva pentru perlele pe care din greșeală le-am rupt, cuiva pentru țigările pe care mi le-a dat și nu le-a mai primit înapoi, ei pentru că își mai face timp pentru tâmpeniile mele, lui pentru că încă mai simte și nu mă uraște după toate câte i-am zis, unuia pentru că mi-e dor, altuia pentru că nu îmi este dor, ei pentru toate e-mailurile pline de căldură și toate cărțile poștale care îmi înfrumusețează biroul, tot ei că mai sună, lui că a rămas prietenul meu, ei pentru amintiri.

Ei, el, ea, cuiva, altcuiva  … toți sunt cineva care au trecut sau au și rămas în viața mea cărora aș avea să le zic pentru multe mulțumesc. Cu siguranță și în viața ta e un el, ea, ei, cuiva, altcuiva, cărora le-ai mulțumi pentru ceva.

E liniștitor exercițiul și te face să te gândești că nu ești chiar atât de singur și mic. Mai putin liniștitoare e întrebarea: Mie oare cine mi-ar mulțumi și pentru ce? …

Mai bine trist!

 De câte ori nu te-ai izbit de răspunsul ”nu știu”. Nu știi cum a sunat când cuiva drag i-ai livrat asta dar cu siguranță știi cum ți-a sunat când cineva drag ție ți-a răspuns așa.

Sunt sentimente și emoții care atunci când e prea dureros sau ți-e prea teamă să le deschizi le ascunzi după ”nu știu”. E drept, e cel mai în siguranță acolo, nu te doare, nu se vede, nu se aude și în timp cred că se și uită.

De ce mai stai într-un loc de unde nu îți mai iei bucuriile și satisfacțiile mărunte. De ce nu pleci, de nu te avânți? Simplu nu? Pentru că nu știi.

De ce mai visezi dacă oricum până dimineață nu mai crezi nimic? Nu știu, urmat de ridicatul specific din umeri.

De ce îi mai vorbești frumos când de atâtea ori i-ai auzit țipătul? Pentru că, cu siguranță, nu știi.

De ce nu o urăști pentru că s-a mutat în sufletul tău doar ca mai apoi să plece? Pentru că nu știi, pentru că nu aveai de unde să știi.

De ce te mai gândești la el, cel care atunci când l-ai întrebat a tăcut? De unde să știi?

Așa mă gândeam că mai bine trist, să le știi răspunsul amar la toate decât să te minți că nu știi. Trist acum, dar mai bine decât să crezi în nimic, decât să aștepti ceva ce nu va veni, decât să răzi azi și mâine să plângi. Mai bine fără nu știu, căci știi.

Am o listă …

 … lungă sau scurtă, nu știu, de oameni pe care nu am vrut să îi rânesc, dar mi-a ieșit extraordinar. I-am făcut să-i doară, i-am dezamăgit, am plecat, nu m-am uitat înapoi, nu m-am întors, i-am mințit, le-am dat speranțe și apoi le-am luat. Sunt și eu ca toți oamenii uneori, de departe ceva, de aproape nimic.

Nu aș vrea să zic îmi pare rău că-i prea clișeu și poate că nici adevărat. Atunci când am făcut-o nu m-am gândit la asta, nu mi-a păsat și seara am dormit al naibi de liniștită, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Poate, după aia m-a înghițit tot întunericul, poate, după aia am aflat ce este conștiința … dar după aia. Poate mi-a părut rau, dar după, și după tot timpul e prea târziu.

Zilele trecute am făcut același lucru.

I-am vorbit urât unui om care a fost de prea multe ori bun şi calm cu mine, am râs când și-a pierdut strălucirea din ochi, l-am făcut să doară chiar dacă el nu mi-a ”dăruit” același lucru și cel mai trist, am plecat când ar fi trebuit să rămân și m-am uitat peste umăr doar așa ca să nu mă uit înainte.

Cu siguranță e pe lista celor care poate nu meritau.

Nu mi-a părut rău atunci dar după m-a cuprins o furie pe care mi-am vărsat-o asupra mea, eu, mie, prentru că meritam. După m-am simțit atât de străină față de mine și mă durea propria mea nepăsare.

Ciudat și încurcat și evident aş putea să zic că nu știu de ce fac astea dar aș minți, le fac pentru că așa cum am citit undeva binele și răul au același chip. Și uneori am unul urât, diform, prea urât și pentru mine.

Lungă sau scurtă, pe lista aia e clar, am mai adăugat pe cineva, și fără să vreau, și fără motiv, am mai ridicat un zid, unul după care îmi ascund rușinea pentru tot ce ar fi trebuit să fac și nu am mai putut. Unul după care ascund tot ceea ce poate nu voi mai apuca să fac.