În orașul cu două bulevarde II

Deci exact când să mă apuc de scris despre cum nu e chiar așa rea viața în orașul cu două bulevarde, dacă el e hater, adică Emil și anume, intră pe facebook și mă întreabă dacă se poate lăuda. Îl las, că oricum, chiar dacă nu îl lăsam tot făcea ceva și îmi spunea. Pe scurt va merge la filme moca pe la cinematografele din București și va scrie despre ele pe blog. Și atunci îmi scapă: ”te invidiez că stai în București”. Ups!!!!! E din cauza lui. Și nu mai are rost să transcriu și răspunsul lui la replica mea cu invidiatul, care e și mai dureros. Ba, de fapt aș putea doar partea aia cu ”dacă ai sta în Craiova te-aș invidia.” (pentru necunoscători el e oltean :) )

Ei, da, poate că pentru asta îl invidiez pentru că la noi e un singur cinematograf și teatrul doar în vizită.

Și apropo de teatru, abia s-a întâmplat. Și anume luni, mai toată lumea a fost la teatru, la piesa ”Variațiuni enigmatice” cu Mircea Diaconu și Alexandru Repan iar marți toată lumea a vorbit despre asta. :)

În rest a nins, mult și iar circuli greu și te enervezi de cum ieși din casă. Mda, deci decât să mă mai enervez nu prea am ieșit din casă :) decât în cazuri în care nu aveam de ales. Și vecinii au fost cam liniștiți deci joia asta din orașul cu două bulevarde transmitem liniște :) și poate până data viitoare îmi trece și invidia.

Împotriva fericirii

Nu e vreun manifest al meu împotriva zâmbetelor sau vreo stare depresivă care mă face să declar asta ci un titlu de carte semnat de Eric G. Wilson care aduce un elogiu melancoliei. Cu toate că trăim vremuri în care suntem disperați să fim fericiți, cartea a devenit bestseller. Odată ce se vând atâtea cărți cu titluri motivaționale, atâtea calmante, somnifere și Prozac e clar că exact asta ne lipsește cel mai mult. Fericirea. Probabil de aici i-a venit ideea scriitorului de a face un studiu despre melancolie. Îndemnul lui este de a nu mai căuta cu orice preț fericirea pentru că melancolia uneori poate fi o sursă bună de inspirație, de introspecție, de creație. Pentru ai face pe cititori să înțeleagă mai bine alege câteva exemple de melancolici care tocmai datorită stărilor lor au reușit să facă lucruri extraordinare. Lista sa adună nume precum: Hemingway, Beethoven, Lincoln, Churchill, Jim Carey, van Gogh, Michelangelo, Fitzgerald, Andersen, Paul Gauguin, Victor Hugo, Franz Kafka, Sylvia Plath, Virginia Woolf, Lennon, Marcel Proust ș.a. Toți au avut momente, mai lungi sau mai scurte, de depresie, de singurătate, de grea acceptare că până la urmă ”cu fiecare nouă respirație, ne îndreptăm spre moarte”.

Autorul este de părere că ”fără melancolie, pământul probabil ar încremeni într-o stare fixă, la fel de previzibilă ca metalul. Doar cu ajutorul amărăciunii constante poate fi schimbată, poate fi însuflețită, împinsă spre noutate această lume muribundă”.

Cu toții ne dorim să fim fericiți și împliniți dar drumul până acolo înseamnă și frământări, și îndoieli, și tristețe. În locul creierelor amorțite de atâtea pastile și fraze din cărți care ne învață cum să atingem fericirea în zece pași ar trebui să ne acceptăm momentele noastre de neîmpăcare. Neîmpăcare cu noi, cu cei din jurul nostru, cu tot ce ne înconjoară.

Ar trebui să ne acceptăm tristețea așa cum ne acceptăm bucuria pentru că dacă vom privi doar spre soare, vom orbi.

Autorul precizează că nu vorbește despre cazurile de depresie profundă în care individul este împins spre suicid sau are nevoie de spitalizare ci de acea melancolie creativă.

E o carte care până la final te vindecă de obsesia fericirii cu orice preț. Te ajută, într-un fel sau altul, să te poți uita la tine în oglindă când ești trist și să spui din toată inima: ”Da sunt trist, azi nu sunt bine, azi nu arât bine, azi am multe îndoieli” și să ți se pară un act normal pe care îl accepți.

Ar trebui să ne bucurăm de cât a mai rămas din această vară din plin. Tocmai de aceea ar trebui să citim despre puterea prezentului.