De aici poţi pleca, din nou, oriunde …

Oricât aş spune că nu mi-e frică de schimbare de fapt tremur al naibi în faţa ei. Da, mă încântă ideea căci monotonia omoară multe lucruri frumoase din mine dar zac confortabil din comoditate şi lene. Până nu primesc un şut serios nu mă mişc. Ce fac între timp? Trăiesc, uneori cu chef, alteori deloc, tot ce mi se întâmplă, uneori ador să se facă lumină, alteori încep cu „ce lene am”, visez, scriu şi apoi şterg, mă gândesc şi evident răzgândesc.
Ce înseamnă „şut”? Păi, fie îmi ajunge cuţitul la os, fie mă cuprinde disperarea, fie nervii, fie un „şut” e de fapt cineva sau ceva care mă face să cred că pot şi merită. Sunt uneori dependentă de ideile altora iar alteori le ascult tocmai ca să fac invers.
Cândva imi era ciudă pe mine şi gândurile astea, acum în schimb le accept cu plăcere. E dreptul meu să mă contrazic singură, să accept ceva sau să dau cu piciorul, să cred în mine sau deloc, să cred în alţii sau să mă ascund de ei. Am voie să vreau tot şi în acelaşi timp nimic, să îmi umplu zilele sau doar să aştept să treacă.
Ei, dar toate astea nu au venit aşa pur şi simplu. Mai întâi s-a aşternut liniştea şi apoi întunericul. Evident că m-am speriat şi am căutat cel mai scurt drum către lumină şi gălăgie. Am sfârşit pierzând pe propriile alegeri şi m-am întors de unde am plecat dar a doua oară fără nicio temere. Am învăţat o lecţie foarte frumoasă: dacă te uiţi numai la soare ai să sfârşeşti orbind.
În tot drumul acela am învăţat aşa: nu fugi, ai răbdare; sperie-te doar ca să faci paşi, fie ei şi timizi, înainte; aruncă lucruri vechi, să faci altora noi locul; lasă în urmă oameni ca să ai timp să cunoşti alţii; iartă; iubeşte; zi adevărul sau minte; crede sau răzvrăteşte-te.
Fiecare dintre noi ne închipuim o viaţă minunată, de cele mai multe ori pe drum se schimbă macazul. Ajungi să găseşti că poate fi minunat acolo unde nu vedeai nimic şi devine un loc atât de prietenos încât nu poţi să îţi mai închipui cum ar fi fost, dacă nu ar fi fost.
Nu mi-a spus prea multe vorbe tata, dar cele câteva îmi folosesc şi îmi sună în minte exact când am nevoie. „Să încerci şi să greşeşti fără nicio teamă, oricât de mult, şi să te opreşti când sigur simţi tu că ţi-e bine”. Aşa am luat decizia „back home”. Atunci simţeam eşec, acum vindecare. Căci tot drumul înspre casă a fost regăsire şi cunoaştere, abia acum. Nu a fost întâmplător (apropo, tot în drumul spre casă am învaţat de la prietena mea Camelia, povestea lui: nimic nu-i întâmplător) ba mai mult decât atât s-a întâmplat exact când trebuia, chiar dacă atunci m-am supărat pe toţi Zeii.
Am avut mai mult timp şi mai multă răbdare să văd feţe, grimase, caractere, să aud minciuni şi adevăruri, să cred, să nu cred, să plâng, să iert, să mă împac, să învăţ. M-am obişnuit cu mine şi ciudatul meu mod de a mă bombarda cu întrebări, de a sta supărată, de a vrea prea mult, de a mă mulţumi prea greu. Aşa funcţionez şi e o eliberare că mi-am cunoscut şi partea asta.
După ce am fugit mult mi-am dat seama că nu eu trebuie să fac asta. Trebuia doar să învăţ să aştept, să fugă „ele” spre mine. Când am învăţaţ să primesc au venit. (Încă mai învăţ la capitolul acesta, deci mai sunt lucruri de venit)
Nu îţi ies uneori lucrurile cum vrei sau când vrei dar lucrul bun din toate e că aşa te descoperi şi vezi cu ce îţi şade bine „să te îmbraci”.
Sincer şi acum îmi pun întrebări de genul de ce a trebuit să fie chiar aşa. Mi-e dor de locurile pe care le-am părăsit doar pentru a mă ajuta pe mine. Dar orice reuşită înseamnă o renunţare. Şi să ştii să renunţi la timp e de-a dreptul binecuvântare.
Sunt bine încredinţată că viaţa de acum mi se va dezvălui şi mai mult. Că tot ce ştiu sau cred că ştiu e atât de puţin din „marea”, de lucruri şi oameni, în care urmează să înot.
Îmi place curcubeul – îl traduc speranţă, zâmbet şi început.
„Back home” din gând urât a devenit curcubeu căci, de aici poţi pleca din nou.
… trebuie doar să primesc „şutul” căci am început să tremur semn că gândul schimbării îmi vine tot mai des.