But at least I got my friends

http://www.youtube.com/watch?v=k4xjSzOX6PM

Pentru ca cel putin, orice ar fi, ai prieteni. Si ea e sigura si eu sunt la fel, ca dupa discutia de azi nu am retinut nimic: tot ma agit, tot ma supar, tot ma doare, tot nu cred, tot imi complic existenta, tot imi pun mii de intrebari. Dar macar atunci am auzit ce am avut nevoie.

Fericirea se livrează uneori în spam

Nu am înțeles mult timp de ce un om drag mie nu mi-a spus niciodată să fiu fericită. Deseori îmi ura să fiu bucuroasă și sănătoasă. Cu timpul, în schimb, mi-am dat seama că fericirea e doar o stare pe când bucuria e un fel de a fi. Fericirea e scurtă dar bucuria rămâne.
Am avut o perioadă de profundă liniște în care mi-aș fi dorit să mă izbească acea creativitate care să mă pună la scris. Dar nici de data asta nu a fost momentul, așa că probabil mai am de așteptat și de citit până să mă apuc serios de scris. De asta cred, convingător chiar, că fericirea ți se livrează scurt și uneori în spam, deci nici nu apuci să o deschizi că deja s-a șters. Și, ca mai toate lucrurile, nu vin când vrei tu ci când trebuie.
Cum am lucrat puțin și am stat acasă destul de mult timp, m-am gândit că e momentul meu, să fac ce vreau, să reiau vechi discuții cu vechi prieteni, să mă plimb, să dorm, să citesc, să scriu, să beau ceai, să fiu mai fericită și apoi să transform totul în bucurie. Când nu aveam timp de toate astea mi le doream, acum când le-aș fi putut avea nu m-am bucurat de nimic. Nu am reluat vechi discuții și nici vechi prietenii din aceași lene și ignoranță care mi-e atât de specifică, nu prea m-am plimbat, nu prea am dormit bine din cauza unor coșmaruri, nu am scris nimic, decât vreo două fraze fără sens pe care le-am șters, am citit un pic în drum spre Brașov, am băut ceai doar când am răcit și nu am fost fericită că să transform ceva după în bucurie.
Ori sunt eu cu capul, ori pauzele lungi și dese nu sunt cele mai potrivite pentru mine. Ori poate nu era timpul. Ne dăm seama de fapt după ce pierdem ceva cât de mult ne caracteriza. E valabil și în cazul oamenilor. Sunt sigură că ți s-a întâmplat de nenumărate ori să îți dai seama ce amprentă puternică a lăsat asupra ta cineva, abia după ce a plecat. Abia aștept să mă reîntorc la vechile obiceiuri și aceeași veche fugă. Cu siguranță voi face atunci, tot ce mi-am propus acum. Pentru că nu voi avea timp și îmi voi dori, voi profita la maxim de fiecare gură de aer. Cu siguranță atunci fericirea va ajunge în inbox și nu doar în spam, cu siguranță atunci mă vor inspira multe și zeci de rânduri se vor scrie în mintea mea. Cu siguranța voi citi mai mult și când voi avea timp voi da un telefon de dorul unui glas cald și drag … și toate astea pentru că nu voi avea timp și îmi voi dori al naibi de mult. Pentru că atunci când am…mi se pare că nu sunt eu și că fericirea mă ocolește.
Poate că mai e până să învât să mă odihnesc și doar să respir. Poate sunt doar prea tânâră și grăbită să ascult profund liniștea. Poate …

În căutarea a nu știu ce …

În căutarea a nu știu ce …

Trăiesc unul din cele mai urâte momente din ultimii doi ani din viața mea, îi ziceam în urmă cu o seară prietenei mele iar ea mi-a răspuns zâmbind: sper să fie acesta, singurul moment urât din toată viața ta. Corect, am zis în sinea mea. Cine știe la câte lucruri ciudate și urâte voi mai fi martoră. Cine știe câte zbateri interioare voi mai căra după mine. Cine știe câte nopți voi adormi greu, învelită de prea multe gânduri care nu mă vor lăsa să îmi dau seama ce vreau.
E drept, pe lumea asta se întâmplă multe tragedii, mult prea urâte iar eu doar mă alint. De fapt, e doar un chin care arde mocnit în mine, e doar în mine și doar al meu despre care nu pot vorbi pentru că nu pot să îl îmbrac în cuvintele potrivite. Nu îmi găsesc locul dar poate că nu îl caut nici unde trebuie.
De câte ori nu mi-a fost prea bine mă gândeam la două lucruri care să mă ajute să mă dau jos din pat: 1 – din spațiu Pământul se vede atât de mic, deci cât de mari pot fi în realitate problemele mele?, 2 – soarele totuși mai răsare în fiecare dimineață cu toate că vede atâtea lucruri urâte peste zi.
Am citit azi un articol care ne îndemna să ne uităm peste lista pe care am făcut-o la începutul anului pentru că deja jumatate din el s-a dus. Eu nu am nici o listă, am decis să renunț după ce în urmă cu un an am avut una imensă din care nu am făcut mai nimic, pentru că din ianuarie și până la sfârșit m-am schimbat de o mie de ori și mi-am dorit de alte un milion de ori, alte lucruri de fapt.
Deci fără liste doar cu dorințe. Aveam vreo două: una să plec voluntar în Africa, dar am renunțat în favoarea serviciului meu ”minunat”, pe care l-am pierdut, deci am ales prost, prea prost și a două să plec în primăvară la Paris, unde nu am ajuns tot din cauza serviciului meu și a unei ”cariere impresionante” care mă scoate din sărite acum.
Pentru că prea multe se întâmplă în mine și deloc bine, simt că am ajuns într-un punct în care nu mai cresc ba mai mult nici măcar nu știu cum mai vreau să cresc și nu îmi vine decât să îmi iau lumea în cap și să plec pentru un timp. Cu siguranță m-aș opri în Paris. Aș vrea doar să trăiesc liber, fără să îmi pese de ceva. Aș spăla vase, aș mătura străzi, m-aș plimba pe malul Senei, aș citi pe iarbă, m-aș gândi la mine, aș da naibi totul doar pentru o gură de alt aer. Aș trânti de primul asfalt telefonul pe care îl urăsc și care merge ca un smartphone doar când vrea el cu toate că am dat o căruță de bani pe el și aș prefera o cartelă și un telefon public la care să apelez rar, doar când mi-e prea dor să îi aud pe cei dragi. Nu aș renunța la laptop-ul în care poate aș scrie mai mult de două rânduri la cartea de care zic de ceva vreme încoace că mă apuc.
Poate m-aș vindeca sau poate măcar ar fi experiența pe care mi-o doresc din suflet.
Dar în realitate ….mai greu de plecat, mai degrabă de visat. Poate nu am curaj sau poate nu e pentru acum pentru că se spune că lucrurile se întâmplă nu când vrei tu ci când vor ele. Și așa o fi.
Călătoria asta deci e bună și ca vis cel puțin până când mă voi simți mai bine.

Alegeri. Schimbări

E în firea noastră să ne dorim lucruri bune, să facem schimbări și alegeri astfel încât la sfârșit să fim mulțumiți.
Conform unui studiu lucrurile pe care ni le dorim în realitate nu produce aceeași fericire pe care o credem. Ne bucurăm, dar nu atât de mult pe cât credeam. Și atunci mă întorc la părerea mea că nu finalul aduce fericirea ci drumul cu toate greutățile lui, cu poteci, cu umbră, cu soare, cu goluri.
Odată ce o apuci pe un drum, o mulțime de alegeri îți apar și cu cât sunt mai multe cu atât e mai greu iar noi suntem în esență rezultatul alegerilor pe care nu le-am făcut.
Toți ne dorim ceva, toți avem vise și regrete, alegeri pe care nu am fi vrut să le facem și schimbări la care am asistat fără să vrem sau pe care le-am dorit din tot sufletul.
De cele mai multe ori marile schimbări nu vin când vrei tu ci când trebuie și cu siguranță când ești pregătit cel mai puțin. Nu cred în așteptarea a cuiva sau a ceva. Cred doar în lucrurile care se întâmplă sau nu … restul e vid.
Cred în încercare și eșuare, într-o alegere bună sau proastă pentru moment și o schimbare în fața căreia de cele mai multe ori te trezești dezarmat.
Nu cred în liniștea sau în pauza pe care hotărăști să o iei, ca să îți limpezești gândurile. Viața se scurge, e doar o utopie pauza ta. Nimic nu stă în loc cât ai tu impresia că faci o pauză liniștit; de fapt nu faci altceva deât să pierzi ocazii, momente și oameni care deloc întâmplător apar în viața ta.
Pe mulți schimbările îi sperie și ne supărăm pe toți Zeii când apar dar cred ca cel mai bine e să ne aruncăm în mijlocul lor și să facem alegerile care credem că sunt cele mai potrivite. În timp lucrurile oricum se așează așa cum trebuie și cum este cel mai bine. Trebuie doar să mergi, să continui și dacă tot se mai întâmplă lucrurile greșite și schimbări, e semn că nu ai ajuns la final.
Dacă credem cu adevărat în ceva, nimic nu este greu dacă ne asumăm și eșecul.

… de unde ai pornit

„Sentimentele nu au niciodată sens. Te fac să fii confuz. Te poartă în voia lor ore întregi și apoi te aruncă de unde ai pornit!”

O fi o treabă frumoasă și asta cu iubirea dar poate doar trebuie să ai răbdare și curaj. De teamă de cele mai multe ori te alegi cu nimic căci frânturi de povești și suflet nu le poți numi amintiri.
Te trezești într-o zi care pare atât de normală și de-odată toată banalitatea este ”spartă” de un singur ”bună!” și nici prin gând nu ți-ar trece ce urmează să ți se întâmple. De câte ori nu ai spus eu, mie …niciodată și totuși e posibil.
Am auzit că nu contează timpul ci mai degrabă cum îl umpli. Și da, de la un bună până la o poveste, timpul s-a șters, și-a pierdut din valoare și nu a contat decât ce ai simțit.
Probabil că de multe ori mi-am spus că nu îmi pasă, că nu am timp, că îmi doresc altceva, că eu nu mă mărit, că nu acum, că dragostea…o, trebuie să treacă timp să o simți. Și undeva, în adâncul sufletului, mereu am așteptat, căci nu cred la renunțare. Când îți dorești ceva cu adevărat se întâmplă, trebuie doar să ai răbdare și să te pregătești pentru acel moment ca atunci când vine să fii pregătit.
Am uitat de toate pregătirile și doar am crezut că e ultima dată sau că măcar e pentru mai mult timp.
Am renunțat la toate scuzele și temerile dar nu am nimerit biletul care trebuie. Am luat iar un tren greșit din care am fost aruncată când tocmai credeam că am plecat din gară.
Și după același scenariu, o zi care pare să nu aibă nimic memorabil în ea după un ”bună” auzi doar ”ne mai auzim”, cândva sau nu … Și nu uiți prea curând.
Înapoi în lumea reală așteptând, căutând, sperând, e drept cam terfelit, exact cum erai când ai pornit. Pentru asta noroc că ai prieteni, telefon și ochelari de soare sub care îți ascunzi regretul naivității tale.
Unul rămâne în trecut de teamă și altul debusolat în prezent, unul speriat și altul prea furios pentru tot, unul speră la altceva și altul tocmai la cel care a plecat.
Ufff și câte resentimente nu te încearcă și câtă ciudă nu te cuprinde că ai fost doar o altă escapadă. Cât îți vine să înjuri printre dinți și să tot fugi. Și cu toate astea rămâi atât de captiv și astepți să treacă sau să vină, căci ți-e și prea greu să îți dai seama ce vrei.
Cu toate astea, povești trase parcă la indigo, mai sperăm și nu vrem deloc, când vine vorba de iubire, să credem în renunțare.

Nu-i corect!

Am auzit de nenumarate ori replica asta care aduce dupa sine dezamagirea. Da, multe nu sunt corecte pentru ca de multe ori ne dorim sa primim de la viata altceva crezand mereu ca planurile noastre sunt bune si nu trebuie schimbate.
Mai in gluma spuneam cuiva zilele trecute, cu varsta acumulezi tot mai multe dezamagiri, dar mi-am dat seama ca nu e doar o gluma. In fiecare zi te trezesti intr-o lume spoita, cu fel de fel, la care vrei sa te aliniezi. In lumea asta iti sunt iertate multe dar niciodata curajul de a fi altfel.
Candva traiam dupa planuri mai ceva ca un constructor, am fost invatata ca nu e bine sa ne facem planuri, Dumnezeu are un plan cu fiecare. Cand am inteles asta traiam senin fiecare zi, in ultima luna in schimb m-am trezit de nenumarate ori dezamagita si cu replica "nu-i corect" pe buze. Mi-am pierdut eu busola sau lumea in care traiesc?
Pai cum sa fie corect dupa ce unui om drag tie i se mai intampla un lucru trist, dupa o sumedie de alte lucruri triste. Cum sa ii dai povara sa aleaga un lucru greu si sa ii cer sa treaca usor peste? Dar a trecut, invatand ca nu-i corect!
Cum sa auzi ca cineva, candva aerian si increzator, se trezeste brusc la viata si daca nu lupta cu ea, va fi invins? Din nou, cat de corect e? De ce pentru unii sunt planuri mai mari si mai marete iar pentru altii fie prea lungi dar intortocheate fie se opresc brusc?
La fel de nedrept e sa intorci spatele cuiva pentru care contezi doar pentru a arata fata cuiva pentru care nu contezi. Incurcate sunt caile.....
Ma intreb de ce mi se intampla niste lucruri acum, la fel de mult cum ma intreb de ce li se intampla si unora ce poate nu merita.
Oricum ar fi, nu-i corect in general si nu stiu ce e mai trist, sa spui asta sec dar sa speri prosteste sau sa spui asta ca o concluzie despre viata?

Răfuieli cu mine

Am o grămadă de nervi pe care mi-i port singură, mie. Am o gramadă de răni care sunt ferm convinsă că nu mai trec căci nici măcar după atâta timp nu mai prind crustă. E doar carne vie. Mereu renunţ la ceva pentru un altceva de care nici măcar nu sunt sigură că e bun. Tot timpul aflu din mers de fapt ce vreau şi aşa m-am învăţat. Să-mi fie mersul o fugă, mereu, fără să fiu convinsă că la linia de final voi obţine ce vreau sau dacă voi obţine, e de fapt chiar ceea ce îmi doresc. Da, te-ai prins, nu prea îmi sunt cea mai bună prietenă în ultima vremea pentru că pur şi simplu sunt nervoasă pe mine, compromisurile mele, alegerile mele, zilele mele. Singura parte bună e că din răfuieli din astea mai descoperi câte ceva la tine, bun sau rău pentru a îndrepta. Nu mai fac des fapte bune iar dacă le fac cred că nici nu mai îmi acord timp necesar să mă bucur de asta, să meditez la ele. Vorbesc cu o mână de prieteni pentru că pentru restul, aflaţi mai departe de mine nu îmi fac timp decât o dată pe săptămână să îi sun. Nu mă uit la televizor pentru că meseria mea de jurnalist m-a lecuit dar petrec ore întregi pe facebook. Nu am mai răsfoit o carte decât în mediul virtual şi urăsc asta dar nu am când altcumva. Nu mai am nimic profund, scriu rar şi deci din ce în ce mai prost. Mi-e greu să aşez două cuvinte uşor pe hârtie. Mă duc rar pe la bunica mea cu toate că ea mă aştepta în fiecare zi şi aceeaşi poveste e şi în cazul tatălui meu, rar, tot mai rar şi aceeaşi veche scuză. Mi-e dor de un timp mai bun şi de călătorii, fie ele şi interioare, de noi descoperiri, de vechi oameni. Mi-e dor să am încredere în oameni fără să fiu dezamăgită de ei. Mi-e dor să nu mai fiu surprisă de reacţiile ciudate şi răutăcioase ale unor oameni pe care îi simţeam atât de aproape. Când o să îmi intre odată în cap că totul e relativ şi nimic veşnic? Când o să înţeleg că dacă astăzi, cineva îţi este cel mai bun prieten nu înseamnă că şi mine va mai întreba de tine? Când nu o să mă mai uimească că oamenii dragi mi nu îşi ţin tot timpul promisiunile? Am o grimasă pe faţă care parcă mi-a devenit de ceva vreme prietenă. Nu ştiu să spun exact în limbajul semnelor cam ce înseamnă: regret, neînţelegere, frustare, silă. Clar e că înot în ape tulburi. Nu vreau un ţărm să mă opresc ci cred că doar … o îmbrăţişare caldă şi mai mult decât orice sinceră.

Calatorie imaginara. Revedere!

Şi-a făcut bagajul şi fără să privească în urmă, căci asta aduce ghinion a plecat din Paris la Balcic, în casa ei cu ferestre mari, să vadă marea, şi de o culoare atât de albă să se poată bucura de lumină. El, cântăreţul solitar a mai rămas o vreme acolo, mai avea câteva partituri numai bune pentru a răsuna pe străzile frumosului Paris.
Într-o zi cheia în broasca uşii nu s-a mai auzit iar ea sub rotocoale de fum, cu ochii pe geam aştepta, ceva ce a simţit trist, de mult, că nu va mai veni. Că era lângă ea, erau doar fantasme născute din dor şi dorinţa unor vremuri mult prea frumoase. A mai făcut o ultimă plimbare prin Paris, prin locurile ei atât de dragi, s-a reintors acolo unde cândva pentru ei era acasă, şi-a strâns lucrurile şi a plecat. „Într-o zi am sa mă întorc înapoi. Într-o zi am să îmi rescriu aici povestea”.
O aştepta Balcicul, locul ei preferat în care singurătatea era o binecuvântare. Apusul de soare, gândurile, visele, toate aici ţi se dezvăluiau într-o linişte de care uneori avem cu toţii atât de multă nevoie. Deseori se mai gândea la el: „Oare mai scrie, oare mai ştie ce l-am învăţat, melodia mea preferată la pian. Uf, totul”. A învăţat în schimb că marile poveşti de iubire au final trist, căci doar departe te poţi gândi atât de mult la cealaltă parte a sufletului tău. Indiferent cum e acum, a avut parte de o poveste atât de frumoasă, poate că a fost una din cele mai boeme şi parfumate şederi la Paris. „Cel puţin a fost, sper că nu a uitat ce a promis: voi fi mereu sprijinul tău, oriunde aş fi.”
Şi-a reluat viaţa ei obişnuită de la Balcic, cu obiceiurile ei mărunte de zi cu zi. Cafea, cuvinte înşiruite în viitorul ei roman, întâlniri cu prietenii, plimbări pe plajă, zilele de făcut piaţa, serile de gătit, vinul bun.
Călătorului îi stă bine cu drumul şi a plecat, aşa cum obişnuia deseori, într-o excursie. Erau momentele ei de evadare când se bucura de tot ce întâlnea: peisaje, oameni, poveşti.
Era primăvară, se plimba pe o stradă lungă cu multe terase iar în toată gălăgia care îmbrăca aleea şi piaţa distingea nişte note de vioară atât de cunoscute. „Ce cunoscut îmi e acest cantec. Doar el îl cânta aşa. Şi dacă e el?” Ca un om însetat s-a îndreptat tot mai aproape de ce auzea iar când privirile li s-au întâlnit, totul în jurul lor parcă a dispărut. Au oprit timpul şi în capul lor mii de idei şi întrebări îşi făceau loc.
-Cum e la Balcic?
-Linişte.
-Ce e cu tine?
-Parisul nu mai era acasă fără tine. Ştiu, e mai bine aşa pentru amândoi, adică nu ştiu, asta cred. De fapt ştii ce? … Nu cred nimic. Nu mai erai acolo tu, şi atât. Nu mă mai regăseam nici eu.
-Ţi-e dor?
-De tot. Şi dacă a mai rămas ceva bun în mine e amintirea ta, undeva în inima mea.
-Mi-e dor uneori de noi.
- Eram obosit şi poate că acea cheie care să se învârtă mereu în broască, e la altcineva. Nu ştiu dacă aş fi vrut, dar ştiu ca vreau să fii fericită. Ultima dată nu ţi-am făcut decât rău.
-Ştiu, dar am vrut să îmi rămână doar amintiri frumoase. Şi eu vreau să fiu fericită dar … poate că toate la timpul lor. Unde stai acum? Ce faci?
-M-am reîntors în casa în care tot pentru tine m-am mutat, înainte să plecăm la Paris. Şi fac ce făceam şi înainte. Înainte de tine, căci după tine, nu e nimic. Tu?
-La Balcic, scriu. E atât de linişte. S-a lăsat o linişte frumoasă, uneori doar tristă. Mă mai gândesc la noi, la Paris şi atât. În rest, viaţa de dinainte. Tu mai scrii?
-Da, uneori. Mă inspir din gândurile despre tine. Mai ţii minte cum uneori mână în mână visam? Câteodată îmi închipui că te iau de mână şi visez. Cel mai frumos a fost când se făcea că erai pe malul unui lac,vântul dansa galant prin părul tău, apa-ţi reflecta tremurând frumosul chip iar eu eram o pătură de ceaţă. Încercam să te îmbrăţişez, să te sărut, dar fiecare atingere a mea se concretiza în câte-o picătura rece pe corpul tău. Înfrigurată ai început să plângi, lacrimile tale fierbinţi cădeau ca pietre grele peste mine. Dorinţa arzătoare de a te alina a triumfat în lupta cu raţionamentul de a pleca şi trăi. Am murit fericit lângă picioarele tale.
- Frumos vis. Aşterne-l pe hârtie. Fericirea, o boare frumoasă.
- Câte gânduri negândite încă ascund buzele tale? Câte din ele îmi sunt oare sortite?
- Multe, prea multe uneori.
- Nu fi prea tristă, chiar dacă nu mai suntem acolo, e o dragoste pe care şi acum ţi-o port arzător.
- Nu sunt tristă. Şi eu te iubesc.
- Voi fi mereu aici. Mai ţii minte când ai spus că ai fi vrut ca povestea noastră să fie precum cartea de nisip? Ţi-am spus că e, nu ai crezut atunci. Dar uite … cum poţi spune că e sfârşit când te mai simt, când te mai vreau, când mereu mă gândesc doar la tine? Nu sunt lângă tine, chiar dacă aş vrea, dar gândurile mele sunt doar pentru tine.
-Frumos, dar eşti doar o nălucă. Era mai simplu să nu uiţi niciodată drumul spre casă. Voi mai trece pe aici, să te mai văd cât mai stau în oraş.
-Te aştept cu drag, oricum când vei avea nevoie mereu voi fi aici pentru tine.

O viaţă … ca un Carnaval Veneţian

Şi cât aş vrea uneori, ca în călătoria asta prin viaţă să purtăm măşti ca la Carnavalul Veneţian…poate ar fi mai uşor, poate mai simplu şi nu am avea regretul lucrurilor nespuse.Totul ar fi magie şi mister sub un nor de eleganţă.
Era în secolul XVIII când la Carnaval defilau primele măşti. Tocmai aceste măşti, fac ca acest carnaval să fie unic. Masca îţi oferă intimitate, protecţie şi evident mult mister. Identitatea, sexul şi statutul social nu mai existau. Erai cine vroiai tu să fii … şi poate că sub o astfel de mască şi tu şi eu, ne-am găsi mai uşor cuvintele şi sentimentele.

În călătoria asta, spre drumuri şi locuri, numită viaţă, ici acolo apare iubirea. Vă mai aduceţi aminte de Paris şi boemie şi cei doi care au pornit doar într-o Călătorie Imaginară, căci până la răsărit, totul s-a transformat în amintire.
Acum iubirea ar vrea ceva din misterul Carnavalului.

-Un dans?
-Un dans cât o viaţă, la braţul tău. Cel puţin asta cred că vreau, sub masca cu ochi mari şi buze mute.

Când doi oameni se întâlnesc şi între ei ar fi trebuit să se aprindă ceva dar scânteia a întârziat, universul le pregăteşte şi a doua şansă. Dacă din afară pare o pură întâmplare … nimic în fapt nu e coincidenţă.
Dacă unul e visător şi altul prea realist…vorbele lor se împletesc astfel încât unul în altul să îşi găsească echilibru.

Veneţia, cu puţin timp înainte de carnaval …ea ratăcea pe străzi în căutarea liniştii. Ramânea pierdută cu privirea la gondolele care plimbau îndrăgostiţii. („Într-o zi mă va plimba şi pe mine”) Scruta cu ochii mari şi verzi fiecare bucăţică din cer şi înălţa către el mii de vise şi dorinţe. Întorcea capul după fiecare trecător şi încerca amuzată să ghicească la ce se gândesc. Îi plăcea să stea ore în şir în Piaţa San Marco şi să se uite la porumbei. Uneori îi hrănea alteori fugea printre ei şi apoi se retrăgea la o cafenea.
Oare el ce face? Unde e? Cu cine? Să-i spun? Cum să-i spun?
Sunt oameni care de departe par ceva dar de aproape nu. Aşa-i şi în iubire, uneori de departe pare că este tot ce ţi-ai dorit. Cu cât se apropie mai mult, în schimb, pare omul de care te-ai îndepărta. El, de departe semăna cu acel el pe care ea îl aştepta de mult. De aproape … încă nu venise atât de aproape. De câte ori se gândea la el se întâmpla să şi apară şi o minunau toate jocurile astea ale hazardului şi ale coincidenţei care parcă au căzut de acord să se joace cu ea.
Aveau doar amintiri plăcute şi timpul dintre ei era descris în zâmbete.
Cu toată frumuseţea sunt momente când alegi tăcerea şi uneori îţi livrezi dulci minciuni care funcţionează doar ca nişte petice. Ştii că de fapt ele nu trebuie decât să ascundă ceva. Cel mai trist e că nu ascund de tine, tu cel care nu vrei să mai simţi, auzi, ştii. Ascund de alţii.
O mie de gânduri îi treceau în acelaşi timp prin cap. Iar când se oprea o înghiţea golul pe care nu putea să îl umple.

Uneori misterul fascinează, alteori în schimb te chinuie. Fiecare clipă în care nu ştii nu merită osteneala. Avea câteve reguli de viaţă şi dacă tot erau puţine se gândea să le şi respecte. Le-a încâlcat pe toate. Cea mai importantă: îşi trăia fiecare zi ca şi când la apus şi-ar fi încheiat socotetile cu viaţa. Tocmai de aceea spunea tot, făcea tot. A fost o zi în care nu a spus tot deşi ar fi putut atât de lesne şi nu spera decât în acel moment în care destinul îţi mai dă o şansă. Merită să ştie, merită să spun şi sub o mască … misterul e binecuvântare.

- Ai fi putut atunci, te-am întrebat.
- … Habar nu am de ce am ales tăcerea, dar da. Nu mă vezi sub mască dar trebuie să crezi şi să simţi. De atunci, de mult, de când am fost mână în mână.

Şi după carnaval … urmează un întreg spectacol al vieţii. Niciodată nu ştii ce se întâmplă şi pe cine vezi de fapt când dai masca jos. Fii bineîncredinţat că în viaţă ai un singur drum şi nici dacă vrei nu îl ratezi. Dacă e să fie acelaşi cu atât mai bine, dacă nu, în zori şi fără mască totul se transformă în fum. După povestea asta cu o grimasă sau chiar un zâmbet, la final, drumul te aşteaptă pentru călătorie.

De aici poţi pleca, din nou, oriunde …

Oricât aş spune că nu mi-e frică de schimbare de fapt tremur al naibi în faţa ei. Da, mă încântă ideea căci monotonia omoară multe lucruri frumoase din mine dar zac confortabil din comoditate şi lene. Până nu primesc un şut serios nu mă mişc. Ce fac între timp? Trăiesc, uneori cu chef, alteori deloc, tot ce mi se întâmplă, uneori ador să se facă lumină, alteori încep cu „ce lene am”, visez, scriu şi apoi şterg, mă gândesc şi evident răzgândesc.
Ce înseamnă „şut”? Păi, fie îmi ajunge cuţitul la os, fie mă cuprinde disperarea, fie nervii, fie un „şut” e de fapt cineva sau ceva care mă face să cred că pot şi merită. Sunt uneori dependentă de ideile altora iar alteori le ascult tocmai ca să fac invers.
Cândva imi era ciudă pe mine şi gândurile astea, acum în schimb le accept cu plăcere. E dreptul meu să mă contrazic singură, să accept ceva sau să dau cu piciorul, să cred în mine sau deloc, să cred în alţii sau să mă ascund de ei. Am voie să vreau tot şi în acelaşi timp nimic, să îmi umplu zilele sau doar să aştept să treacă.
Ei, dar toate astea nu au venit aşa pur şi simplu. Mai întâi s-a aşternut liniştea şi apoi întunericul. Evident că m-am speriat şi am căutat cel mai scurt drum către lumină şi gălăgie. Am sfârşit pierzând pe propriile alegeri şi m-am întors de unde am plecat dar a doua oară fără nicio temere. Am învăţat o lecţie foarte frumoasă: dacă te uiţi numai la soare ai să sfârşeşti orbind.
În tot drumul acela am învăţat aşa: nu fugi, ai răbdare; sperie-te doar ca să faci paşi, fie ei şi timizi, înainte; aruncă lucruri vechi, să faci altora noi locul; lasă în urmă oameni ca să ai timp să cunoşti alţii; iartă; iubeşte; zi adevărul sau minte; crede sau răzvrăteşte-te.
Fiecare dintre noi ne închipuim o viaţă minunată, de cele mai multe ori pe drum se schimbă macazul. Ajungi să găseşti că poate fi minunat acolo unde nu vedeai nimic şi devine un loc atât de prietenos încât nu poţi să îţi mai închipui cum ar fi fost, dacă nu ar fi fost.
Nu mi-a spus prea multe vorbe tata, dar cele câteva îmi folosesc şi îmi sună în minte exact când am nevoie. „Să încerci şi să greşeşti fără nicio teamă, oricât de mult, şi să te opreşti când sigur simţi tu că ţi-e bine”. Aşa am luat decizia „back home”. Atunci simţeam eşec, acum vindecare. Căci tot drumul înspre casă a fost regăsire şi cunoaştere, abia acum. Nu a fost întâmplător (apropo, tot în drumul spre casă am învaţat de la prietena mea Camelia, povestea lui: nimic nu-i întâmplător) ba mai mult decât atât s-a întâmplat exact când trebuia, chiar dacă atunci m-am supărat pe toţi Zeii.
Am avut mai mult timp şi mai multă răbdare să văd feţe, grimase, caractere, să aud minciuni şi adevăruri, să cred, să nu cred, să plâng, să iert, să mă împac, să învăţ. M-am obişnuit cu mine şi ciudatul meu mod de a mă bombarda cu întrebări, de a sta supărată, de a vrea prea mult, de a mă mulţumi prea greu. Aşa funcţionez şi e o eliberare că mi-am cunoscut şi partea asta.
După ce am fugit mult mi-am dat seama că nu eu trebuie să fac asta. Trebuia doar să învăţ să aştept, să fugă „ele” spre mine. Când am învăţaţ să primesc au venit. (Încă mai învăţ la capitolul acesta, deci mai sunt lucruri de venit)
Nu îţi ies uneori lucrurile cum vrei sau când vrei dar lucrul bun din toate e că aşa te descoperi şi vezi cu ce îţi şade bine „să te îmbraci”.
Sincer şi acum îmi pun întrebări de genul de ce a trebuit să fie chiar aşa. Mi-e dor de locurile pe care le-am părăsit doar pentru a mă ajuta pe mine. Dar orice reuşită înseamnă o renunţare. Şi să ştii să renunţi la timp e de-a dreptul binecuvântare.
Sunt bine încredinţată că viaţa de acum mi se va dezvălui şi mai mult. Că tot ce ştiu sau cred că ştiu e atât de puţin din „marea”, de lucruri şi oameni, în care urmează să înot.
Îmi place curcubeul – îl traduc speranţă, zâmbet şi început.
„Back home” din gând urât a devenit curcubeu căci, de aici poţi pleca din nou.
… trebuie doar să primesc „şutul” căci am început să tremur semn că gândul schimbării îmi vine tot mai des.

Multumesc!

Am revenit intr-un an nou, an pe care l-am inceput cum nu se poate mai bine: concediuuuuu. In sfarsit timp pentru mine si facut ordine in ganduri, idei, vise, planuri. Am lenevit, plimbat, petrecut timp frumos cu prieteni, net, net, net si din cand in cand tv dar nu imi mai fac timp curand pentru asa ceva.
Pana ma apuc serios de scris, ca dupa concediu lenea atinge cote maxime iti zic de cateva lucruri frumoase de prin pagini de net adunate.

Pai,pentru inceput sa explicam titlu. Am gasit un site fain: webcultuta.ro si acolo o poveste si mai frumoasa despre o carte si un blog. Totul incepe cu multumesc. Leah Dieterich, director creativ in cadrul unei agentii din Los Angeles, a deschis un blog unde a inceput sa multumeasca pentru diverse lucruri. Si de la blog a ajuns la carte.
Ai aici linkul de la blog: http://thxthxthx.com/?p=45
Mi se pare o idee geniala, sa te opresti din alergatura ta zilnica si sa spui multumesc oamenilor si lucrurilor din jurul tau. Iti inseninezi si inseninezi viata celor din jurul tau.

Blogul lui Adrian Ciubotaru, e unul din oamenii aia care iubesc schimbarea si curajul. Are articole bune, fraze misto si uite una ca exemplu: "simple note de subsol la povestile celorlati". Uite si linkul: http://www.adrianciubotaru.ro/stiti-de-ce-in-fiecare-poveste-printul-pleaca-de-acasa/

Un film romanesc la care merita sa te uiti: "Buna, ce faci?". Are note bune, cronici pozitive, un subiect interesant ... deci vizionare placuta!

Poze frumoase. Robert e colegul meu de munca, prieten si o persoana creativa. Are vise mari si poate intr-o zi prind contur. Tot Robert, e cel responsabil de cum arata si blogul meu.
Face poze frumoase si daca vrei sa le vezi: http://www.facebook.com/pages/Robert-Bulimej-Photography/282682571787280.

In curand ma apuc de scris pe bune caci mi-e dor de Drumuri, locuri si oameni!

p.s: Draga 2012,
Multumesc ca ai venit, ma plictisesem atat de tare de 2011 si lucrurile vechi din el.

Aproape gata!

Mai e atat de putin din acest an care parca a trecut mai repede ca oricare altul. Fie el, fie noi, ne grabim sa ne incheiem odata socotelile. De fiecare data in aceasta perioada imi caut un moment sa privesc in urma... e exercitiul meu sa vad ce am schimbat, ce a ramas, ce am realizat, ce am incheiat ca sa nu spun pierdut. Doar asa pot spune daca am lasat ceva in urma mea mai bun.
A fost primul an pe care l-am inceput nu cu planuri ci cu o lista cu scopul de a ma face mai ordonata. Am cautat-o si ghici ce ? … nici macar jumatate din ce am scris, nu am facut. Deci ori continui cu planurile, ca sunt de-a dreptul maiestra, ori cu lista, poate reusesc la anul, ori le dau naibi pe amandoua si traiesc pur si simplu caci oricum ar fi toate drumurile duc intr-un singur loc.
In general a fost un an frumos, am avut parte de cateva experiente si drumuri chiar interesante. Am intalnit cativa oameni de care si acum ma bucur, am mai adunat cateva idei, am mai scris cate ceva.
Nu mi-a placut ca uneori mi-a lipsit curajul, nu mi-am depasit limitele pe cat mi-as fi dorit, nu am citit mai mult, nu am sperat mai mult si la mai mult iar pe ici pe colo am uitat ca in viata mea eu trebuie sa fiu personajul principal.
A fost bine ca am descoperit lucruri noi, am renuntat la unele obiceiuri proaste, e drept mi-am insusit altele, dar macar nu la fel de proaste.
Uneori a fost agitatie, alteori prea liniste si am stat prost la capitolul dozarea energiei.
M-am enervat mult, dar am ras la fel si din nou am plans din tot sufletul. E ciudat sa spui unui om in fata: multumesc pentru unele lacrimi, uneori aveam nevoie sa stiu ca eu chiar am un suflet … dar chiar multumesc. S-a intamplat si asta anul acesta.
Nu stiu cat am reusit sa fac bine sau sa las ceva mai bun si nici nu stiu daca raspunsul corect e : pe masura incercarilor. Poate la anul imi vor iesi multe lucruri mai bine.
Sarbatorile ... le astept si imi doresc macar acum sa ma scutur de „umbre”. Vreau sa fie cu liniste, zambete, caldura, oameni dragi si dupa sa spun a fost frumos.
Pentru la anul am multe planuri dar parca nici unul. E un sentiment ciudat si parca vreau de azi si pana la sfarsit sa nu ma gandesc la nimic. Cu siguranta din ianuarie se vor limpezi in gand si voi sti ce alte drumuri noi sau vechi apuc. Planurile, lista sau pur si simplu ca asa trebuie, ma vor impinge catre : acolo.

Braşov

Un actor grăbit

Oraşul Braşov ca destinaţie turistică nu are nevoie de prea multe prezentări. E poate unul din cele mai cunoscute şi vizitate locuri, indiferent că e vară sau iarnă. Aş adauga, dacă iubeşti lalele, atunci momentul ideal să mergi la poalele Tâmpei, e primăvara.
Sunt multe locuri frumoase, încărcate de istorie. Dacă vrei să respiri aer vechi, te invit să urci până în Schei, poate nu sunt chiar obiectivă, dar e cel mai frumos cartier al Braşovului.
Multe locuri mi-au plăcut şi dacă te opreşti pe aici e păcat să le ratezi: strada După Ziduri - dacă ajungi în centru lângă bibliotecă, urci pe lângă ea până în Piaţa Sfatului - un alt loc foarte frumos. Vara e fântana, iarna e patinoarul şi toate luminile alea de poveste care te fac să te bucuri de sărbătorile de iarnă. Mai e Castelul Alb, de acolo de sus, vezi tot centrul. Apropo de centru, acolo e Biserica Neagră. Dacă ai timp să zăboveşti mai mult prin Braşov, aşteaptă să se însereze şi să o priveşti. Atunci are ceva aparte, un pic înfricoşător, un pic feeric, dar îţi spune ceva. Merită. Şi evident te invit să o vizitezi pentru orga ei minunată; vezi că e deschis până la ora 15, 00.
Mai e Tâmpa de unde ai o panoramă foarte frumoasă a oraşului şi fel dacă vrei să vezi oraşul de sus, poţi să mergi în Răcădău, la Radio.
Mai poţi adauga şi Strada Castelului (are ea ceva ce mi-a plăcut), Strada cea mai îngustă, Poarta Schei, mai sunt muzeele şi seara te poţi opri la un teatru sau un film şi după, dacă tot e frig, la o băutură caldă, că localuri, ai de unde alege. Despre centrul nou, adică Civic: nu prea m-a impresionat şi mi se pare că nu are nicio treabă cu Braşovul, parcă e lipit, dar lipiciul cam ieftin şi vine ca nuca-n perete.
Mai sunt multe locuri, le poţi descoperi singur sau mai simplu îţi cumperi un ghid sau şi mai ieftin, întrebi pe cineva.
Eu şi Braşovul: a fost frumos, dar nu s-a creat o legătură prea strânsă. Am venit cu toată inima, dar sincer, tot aşa am şi plecat. Mi-a plăcut să mă simt un turist şi atât. Ceva din mine spunea că nu voi îmbătrâni aici şi a spus bine.
Am cunoscut oameni minunaţi. Poate cei mai minunaţi oameni pe care i-am cunoscut în viaţa mea, sunt din perioada în care am stat în Braşov. E unul din motivele pentru care mă bucur că am ajuns acolo. Mulţi dintre ei, din fericire, încă mai există în viaţa mea şi datorită lor, încă îmi revăd oraşul în care am învăţat, în care am râs, în care am lucrat, în care am sperat şi în care am reuşit să îmi ating şi o dorinţă. (cea mai importantă de atunci).
Mai simt parfumul Braşovului şi am o cutie plină de amintiri. Le-am păstrat pe toate şi chiar şi cele mai puţin frumoase, au devenit frumoase.
Nu am mai făcut aceleaşi nebunii ca în Bucureşti sau poate nu cu aceeaşi inocenţă. Dar m-am distrat şi chiar bine iar lipsa Ozanei a fost înlocuită cu prezenţa Ioanei şi Alexandrei. Alte personaje, alte poveşti din care am luat şi eu parte.
Pentru Europa, Parisul e oraşul iubirii, pentru mine, e Braşovul. Da, poate cele mai plăcute clipe în doi .....indiferent cine a fost perechea, le-am simţit aici. Am multe amintire şi mi-s dragi toate chiar dacă, acest oraş al iubirii, nu mi-a purtat prea mare noroc.
Mi-ar fi plăcut ca povestea asta despre Braşov să îmi fi ieşit mai profund, că deh, cei mai importanţi ani aici i-am petrecut. Şi dacă azi unele lucruri le văd cu maturitate, pe altele le dau la spate, la unele râd, aici am învăţat să fac toate astea. Dar nu ştiu .... poate prea multe amintiri, dor, oameni dragi, mă fac mai degrabă să tac.
Şi dacă viaţa e chiar un film...în scena asta numită Braşov, am fost un actor grăbit ... habar nu am spre ce... dar ştiam că o dată şi odată, când se termină replicile plec şi nu mai vin după altele, doar revin după amintiri.

Bucuresti
“Libertatea frate, poate facultate …”


...şi m-am gândit la amândoua şi am zis Bucureşti. De fapt, tot liceul am aşteptat doar să-l termin, ca să plec la facultate în Bucureşti. Nici nu concepeam pe atunci că aş putea merge în alt oraş.
Părea că mi se potrivea perfect: aglomeraţie, agitaţie, lumini, multe chipuri, multe librării, multe antichariate, ciocolată caldă bună, metrou, un pic de aurolaci (să revii cu picioarele pe pământ), Cişmigiu, teatru, cinema. Ce să mai .... vroiam cu orice preţ în marea Capitală.
... şi când vrei ceva toate planete se aliniază. Era toamnă, mai erau vreo două săptămâni până se deschideau universităţile dar am zis să plec din timp, vorba aia, mai din timp să prinzi loc în faţă. Era dimineaţă şi rece, stăteam în Gara de Nord, cu o faţă pe care garantat scria „student din provincie”, aveam vreo cinci genţi pe care abia le puteam mişca şi o aşteptam pe Ozana ... garsoniera ei urma să fie şi casa mea de acum înainte.
Dacă ar fi fost să îmi pun şi visele în valiză, îmi trebuia un microbuz doar pentru mine. Credeam că acolo voi termina facultatea şi tot acolo îmi voi găsi un super job. Toţi porii mei emanau „am scăpaaaaat de-acasă, fac ce vreau, fumez cât vreau, unde vreau, iuhuuuuuuuuuu”.
Viaţa în schimb avea alte planuri pentru mine, poate de aceea singurul an pe care l-am petrecut acolo a fost intens, plin de aventuri frumoase.
Dintr-un oraş mic ajungi chiar în capitală, normal că nu ştii în ce autobuz să urci să ajungi la facultate şi până te înveţi îl iei mereu greşit. Ba mai mult dacă ma gândesc la primul drum de la gară spre Militari (acolo stăteam) mă umflă răsul. Aveam atât de multe bagaje şi pentru a ajunge acasă am luat un taxi iar Ozana a confundat străzile şi ne-am oprit în altă parte. Ia-o pe jos şi cară ca un hamal. Şi acum mă dor mâinile când îmi aduc aminte şi îmi vine să îi urez numai de bine Ozanei.
Au urmat multe zile frumoase în care am luat oraşul la pas, fiecare lucru mă minuna şi bucura. Am învăţat să gătesc, să fac curat, să îmi port de grijă. Am pierdut multe nopţi pălăvrăgind cu Ozana, am lenevit atâtea dimineţi cântând cu Ozana mai ceva ca două soprane.
În orice lucru găseam ceva comic şi rădeam până ne dădeau lacrimile.
Am omis ceva ... facultatea, că parcă de asta venisem în Bucureşti. Ei bine, tot mi-a plăcut acolo, mai puţin facultatea. Nu ştiu de ce, nici acum nu cred că am o explicaţie prea logică, ştiam ce vreau şi ce îmi place dar m-am înscris la Geografie. Singurul lucru care chiar mi-a plăcut a fost practica din Dobrogea. Atât, nici nu am prea multe amintiri, doar mă ducea şi plecam. Mă duceam că mă trimitea Ozana, plecam pentru că abia aşteptam.
Mi-am făcut în schimb câţiva prieteni. Din nefericire au intrat în categoria, oamenii timpului de atunci. Nu am mai păstrat legătura, dar îmi aduc aminte cu plăcere de ei.
Am făcut o mulţime de nebunii de care îmi aduc aminte cu drag şi mă fac să zâmbesc, a fost frumos, prea frumos, poate ultimul an în care am fost un adolescent nebun şi atât ...
Ca loc de vizitat: e tot Bucureştiul. Dacă nu vrei să ai ochi doar pentru gropi, cozi de maşini, cerşetori sau mai ştiu eu ce ... chiar poate să îţi placă. E cosmopolit şi vezi de toate, trebuie doar să apeşi start pe botul de aventură. Ia plimbarea prin Bucureşti ca pe o aventură.
Mi-au rămas două locuri foarte dragi: Cişmigiul şi Muzeul de Geologie.
Cât despre oameni, sunt mulţi şi de toate felurile. Nu toţi bucureştenii sunt ca cei care se ceartă în autobuz pentru un loc. E drept şi recunosc că toţi prietenii pe care mi i-am făcut acolo, nu erau bucureşteni ci „adoptaţi”.
S-a dus un an ca o clipă şi am plecat. Am lasat-o pe Ozana şi toate nebuniile acolo. Am renunţat la Geografie pentru Sociologie, în oraşul de la poalele Tâmpei. O altă viată, alte aventuri, alte vise, alte planuri.
Sincer, îmi aduc aminte cu nostalgie de vremea când am plecat şi fug de întrebarea: oare chiar asta trebuia să fac?” ... (de cele mai multe ori răspunsul e da)

Data viitoare, evident despre Braşov.

Podul lui Dumnezeu

In fiecare dimineata la radio, la fiecare sfarsit de ora anunt radarele. Introducerea pentru aceasta calatorie poate semana cu o interventie la radio care inchide ora.

E sfarsit de ora, 7 minute pana la fix si in mod normal ti-as spune pe unde sunt radarele. Ei bine iti spun doar sa incetinezi ca si cum ar fi radar si sa te bucuri daca treci pe Podul lui Dumnezeu. E un loc minunat si zic sa te grabesti incet pe acolo. Inchid ora Sasha Lopez-Weekend si Adelle-Someone like you, o super piesa, super versuri si o voce exceptionala. Ne auzim ora urmatoare, calatorie placuta!


În Ponoarele, lângă Baia de Aramă, se află Podul lui Dumnezeu, un pasaj rutier unic în ţară. Este cel mai mare pod natural din România iar la nivelul Europei este al doilea ca dimensiune şi singurul deschis circulaţiei cu autovehiculele. Locul este fermecător datorită legendelor care îl înconjoară. Acest pod este, conform poveştilor, mărturia că binele a învins răul.

Podul lui Dumnezeu se află pe drumul principal care leagă Târgu-Jiu de Drobeta Turnu Severin pe varianta Baia de Aramă. Nu este, din nefericire, nici un indicator special care să marcheze locul în mod deosebit dar este unul minunat. Peşteri, lacuri, legende, poveşti ... toate fac din acea zonă, una desprinsă din basme.

Locul în care locuia necuratul
Podul lui Dumnezeu este un loc plin de legende. Apariţia lui este învăluită în mister iar adevărul fiecare îl poate alege. Unele dintre legende spun că în acest loc locuia dracul şi sătui de răul pe care îl facea, oamenii i-au cerul lui Dumnezeu să îi scape de el. Dumnezeu a izbit cu palma tavanul peşterii şi aceasta s-a prăbuşit peste el. Necuratul a reuşit să se strecoare şi să scape iar acesta încă mai există prin acele locuri, dar Dumnezeu veghează şi îi apără de rele. Se spune că cei care trec pe pod rămân fără frâne dar nu păţesc nimic pentru că sunt ocrotiţi. S-a întâmplat ca unele maşini să cadă de pe pod în gol dar şoferii nu au păţit nimic. Un biciclist, care traversa şi el podul, a căzut în gol dar a scăpat nevătămat.

Legenda Sfântului Nicodim
O altă legendă care vorbeşte despre apariţia podului este legată de o legendă a Sfântului Nicodim. Acesta ar fi fost construit de Dumnezeu ca Sfântul Nicodim să treacă spre Tismana, după ce oamenii l-au alungat din comună. Sfântul Nicodim a plecat de pe acele meleaguri dar a lăsat în urmă un blestem: apa să se zbuciume, să fie fără peşti şi să o înghită pământul. Acest lucru s-a şi adeverit. S-au construit opt mori care au fost abandonate iar în apă nu trăieşte nicio vietate.

Construit de om
O altă variantă a apariţiei podului apare în cartea „Dacia Preistorica” a lui Nicolae Densuşianu. Conform datelor din aceasta, podul este rezultatul activităţii omului, a fost săpat cu multă îndemânare în stânca ce se află acolo din vechime pentru ca lacul să se scurgă.


Locul lacurilor carstice
De-o parte şi de alta a podului se află lacurile carstice Zătonul Mare şi Zătonul Mic. Zătonul Mare este cel mai mare din România, are o adâncime de 20 de metri şi o suprafaţă de aproape 2 kilometri pătraţi. Pe timp de secetă seacă fiind înghiţit de sorbul Peşterii Bulba, ale cărei galerii se întind pe toată suprafaţa comunei Ponoarele.
Lacul Zătonul Mic, este numit lacul fără fund, pentru că nici un scafandru nu a reuşit să-l atingă. Lacul de fapt este o prelungire a Peşterii Bulba.

Despre drum, locuri şi oameni Târgu-Ocna şi Slănic-Moldova

A dat Domnul şi a venit vremea să mai adaug câte ceva la povestea Despre drum, locuri şi oameni.
Încă de atunci am spus că încep drumul cu Târgu-Ocna şi Slănic Moldova şi nu întâmplător, pentru că vorba cuiva nimic nu este întâmplător. M-am conturat ca om în timp ce „băteam” drumurile spre Târgu-Ocna şi Slănic.

Nici până la vârsta asta nu m-am prins dacă viaţa este ca o gară sau ca un tren. Pentru fiecare am câteva explicaţii dar un răspuns general valabil, mulţumitor pentru mine nu am. Poate fi gara în care îţi aştepţi trenul sau gara în cobori să îl iei pe următorul, pentru că întotdeauna mai vine unul. Poate fi trenul în care mergi, îţi faci călătoria, vezi oameni, auzi poveşti, zâmbeşti sau plângi şi cobori. Oricum ar fi, era toamna lui 2001, eram în gara prin care trecea trenul care avea să mă ducă la Târgu-Ocna. Un alt drum, un alt loc şi alţi oameni aveau să mi se arate. Unul doar al meu pe care să îl descopăr cât vreau. Nu m-a dus capul atunci să profit mai mult, eram doar un licean repartizat prin calculator la un liceu la 20 şi un pic de kilometri distanţă de oraşul natal. Eram chiar supărată, dintr-un oraş cât dopul de Cola, nu am ajuns decât în altul.
Mi-a trecut şi am deschis ochii şi am avut norocul să văd oameni minunaţi. De acolo mi se trage pasiunea pentru unele cărţi, personaje şi citate. Acolo mi-am făcut prieteni buni dar care în vâltorile vieţii s-au pierdut. Dar unii oameni tocmai de asta devin preţioşi că îi laşi timpului cărora aparţin. A rămas şi acum o brumă de amintire care îmi schiţează un zâmbet frumos.
Tot acolo cineva mi-a arătat ce înseamnă un film bun. Dar numai atât a reuşit, căci gusturile mele la filme au rămas la fel de proaste. Dacă e siropos şi cu multe clişee, m-a cucerit.
Făceam naveta, (fie vorba între noi nici acum nu am scăpat) şi aşa am învăţat să privesc feţe de oamenii. Descoperi gesturi, ochi, grimase, dincolo de care se ascund multe poveşti. Poţi încerca oriunde te-ai duce să spui stop gândurilor tale şi să priveşti oameni minute în şir. E o lecţie interesantă şi prea personală ca să pot să îţi spun şi ce poţi descoperi.
Pe vremea când învăţam acolo oraşul nu era staţiune, acum e. Dacă e să îţi zic ceva care să te facă să îl vizitez e că uneori merită să asculţi încercarea de forfotă a unui oraş mic. Ar fi chiar rău să ratezi Salina, e un oraş de sare la adâncime. Dacă mai cauţi pe aici pe blog, găseşti un articol întreg despre Salina Târgu-Ocna.
Important iar mi se pare Biserica Răducanu. E istorie şi pe bune zic, merită. Peisajele din jur sunt chiar frumoase şi orice boem trebuie să le bifeze.
De aici, uşor ajungi la Slănic-Moldova, Perla Moldovei cândva, astăzi din nefericire doar o staţiune care se mai zbate pentru identitate. Datorită poziţiei geografice orice plimbare pe acolo nu e ratată şi nu trebuie să uiţi să îţi iei o sticlă cu tine pentru apa de la izvoare. (nu e bună toată de băut, e pentru diferite tratamente, dar merită să încerci o degustare)
Unii oameni ai locului sunt plini de poveşti şi dacă îi găseşti la crâşmele de pe lângă drum îţi povestesc câte în lună şi stele despre ce a fost Slănic-Moldova. Dacă mergi vara ai ocazia să îi mai vezi pe unii care cioplesc piatră de râu. De la ei am învăţat ceva tare, bun de folosit şi în viaţă: pe ce piatră ai pus mâna, nu îi dai drumul indiferent cum e, o ciopleşti până o faci cum îţi place. Trage-ţi voi morala.
Slănic-Moldova are un loc aparte în sufletul meu şi asta pentru că acolo am cunoscut un om care a stat atât de aproape de sufletul meu şi acolo am învăţat şi descoperit toate feţele dragostei. Drumurile s-au separat dar unele lucruri nu se şterg niciodată şi uite aşa unele locuri capătă un farmec aparte. Voi trece cu drag pe acolo şi datorită unor astfel de amintiri. La fel, dacă mai cauţi pe blog găseşti un articol despre Slănic, detaliat.
Patru ani mai târziu, liceul a devenit „cimitir al tinereţii mele” căci în vâltorile vieţii m-a aruncat. Când m-am prins de importanţa tuturor lucrurilor şi oamenilor pe care i-am descoperit acolo a trebuit să plec la facultate. Târziu mi-am dat seama că au lasat amprente şi mă bucur, că frumoase în sufletul meu. Dar aşa e tot timpul: „Sunt drumuri ce ne caută demult şi-ajung la noi când noi suntem plecaţi în căutarea lor pe alte drumuri.” (O. Paler)
Am plecat spre alte drumuri dar mai târziu mi-am dat seama că ceea ce speram să găsesc în agitaţia marilor oraşe, tot aici am găsit.

Urmatoarea oprire, Bucureşti ... un alt loc plin de povesti, majoritatea comice. E locul in care am crezut că voi poposi pentru mult timp ...dar nu a fost să fie decât un an.

Calatorie imaginara

Am descoperit de ceva timp cateva locuri din Romania foarte frumoase si interesante: Podul lui Dumnezeu, Biserica din adancuri, Hanul Ancutei s.a. O sa va povestesc despre toate ... abia astept. Mai trebuie sa adaug cate ceva si la povestea Despre drum, oameni si locuri. Pana atunci insa de mult imi doresc sa scriu despre o calatorie imaginara spre o lume de poveste. De data asta e doar un drum imaginar. In realitate s-a pus punct. E ceva ce vroiam de mult sa scriu si vine acum doar ca un pansament.


Se spune ca intalnirea dintre doi oameni pare intamplatoare, dar se intalnesc exact cand trebuie. De data asta nu stiu daca a fost chiar asa. S-au intalnit e drept, intamplator, intr-un timp, nu chiar indepartat, dar fara scop. Poate ca nu ar fi trebuit niciodata ... a ramas totul pierdut in atata risipa de materie.
I-a unit in timp aceeasi boemie si aceleasi vise. Deseori inchideau ochii si erau intr-un alt timp si intr-un alt loc, alti oameni dar aceeasi iubire.

Interviu

Cand nu ai somn (nu mai fumezi ca vrei sa te lasi) iti gasesti ceva de facut, e clar, si noaptea trecuta m-am apucat de cotrobait printre cursurile de la facultate. Am un obicei de om batran sa strang toate lucrurile pe motiv ca poate vreodata imi vor folosi. Am dat peste tot felul de nebunii, m-am umplut de praf (si inca o data mi-am dat seama ca probabil imi place la nebunie sa fac curat, sunt o super gospodina) dar macar a meritat. Am dat peste un interviu pe care l-am luat in primul an de master (deci in urma cu doi ani).

Transalpina

Stiu si nu am uitat, ar fi trebuit sa scriu in continuare despre drumuri, locuri si oameni. Nu prea am avut cand si nu pentru ca nu am avut timp sincer, dar nu am avut dispozitia necesara. Pentru calatoriile alea, am nevoie de o stare anume, sunt calatorii care ma fac sa scormonesc in suflet. M-a tinut munca ocupata, m-au tinut altii ocupata, mi-am stresat mintea cu ceva si tot asa. Dar vine si povestea despre Targu-Ocna (cu asta am spus ca incep)in curand... nu promit ca nu ma tin de cuvant niciodata daca incep cu promit.
Si pentru ca am zis ca anul acesta ma tin de acest blog m-am gandit sa postez ceva. De curand am tot auzit de un nou traseu interesant: Transalpina si habar nu aveam ca e si mai inatlta decat Transfagarasanul. Super tare! Imi place foarte mult marea, parca e mai aproape de sufletul meu dar am vazut poze de pe Transalpina si as lasa macar pentru un weekend mare sa ma bucur de inaltimi. Enjoy! - eu momentan ma intorc la munca, am de terminat un articol despre incepul scolii, chhhh :)

Tansalpina este cel mai înalt drum rutier din România cu o altitudine de 2145 metri. Şoseaua traversează Munţii Parâng de la N la S şi este paralelă cu Valea Oltului şi Valea Jiului.
Este un drum vechi, înalt care parcă dă mâna cu cerul. Chiar dacă este mai înalt ca Transfăgărăşanul nu este la fel de cunoscut pentru că abia în 2009 au început asfaltările. Nu sunt finalizate dar se poate circula bine şi a devenit un traseu din ce în ce mai căutat de turişti.
Transalpina a fost construită de armatele romane în drumul lor spre Sarmisegetusa. A fost pavată cu piatră de Regele Carol al II-lea după 1930 şi reabilitată de nemţi în al Doilea Război Mondial. Zona alpină este cea mai frumoasă parte a şoselei Transalpina şi se întinde între Obârşia Lotrului şi Staţiunea Rânca.
Cu toate că este mai înaltă ca Transfăgărăşanul, are 2145 de metri, este mai puţin cunoscută şi asta pentru că o bună perioadă, cea mai înaltă şosea din lume a fost uitată iar drumul s-a deteriorat. Abia în 2009 s-au început lucrările de asfaltare. Partea bună din această poveste este că locurile s-au păstrat foarte bine, frumuseţea naturii s-a „conservat” altfel.
Peisajele sunt minunate, eşti la propriu cu capul în nori iar munţii „zgârie” albastrul cerului. Pentru că acolo eşti cel mai sus ai o senzaţie de libertate şi măcar o dată chiar vezi lumea de sus.
Şoseaua Transalpina apare pe hărţile istorice sub numele de „coridorul IV strategie roman”. În perioada interbelică pentru că a fost văzut ca drum de o importanţă economică, militară şi strategică a fost reconstruit. A fost inaugurat de Regele Carol al II-lea.
În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, nemţii au avut grijă de el şi l-au folosit în scop militar. După război în schimb, nu a mai fost folosit decât de ciobanii care îşi duceau turmele dinspre Mărginimea Sibiului în Oltenia. Punctul lor de trecere poartă numele de „Poteca Dracului” pentru că era un drum îngust care făcea multe victime.
Şoseaua începe de la Jina şi urcă înspre Obârşia Lotrului. În apropiere se află barajul Tau şi barajul Oasa. Pe partea dreaptă a barajului Oasa se află colonia „Fetiţa”, loc în care s-a ridicat o mânăstire. De la mânăstire în sus spre Şureanu se trece prn luncile Prigoanei, un loc de negre amintiri. Aici erau pedepsiţi localnicii care în trecut vroiau să părăsească ţinutul. După Lunci urmează cabana Iezeru Şureanu şi apoi localitatea Sadu şi Tălmaciu. Din Obârşia Lotrului pentru a merge până la căpătul şoselei Transalpinia trebuie să o luaţi înspre Novac. Întregul traseu se parcurge în aproximativ 3-4 ore.

Despre drum, locuri si oameni!

Calatorule, drumul se face mergand! Mi-ar fi placut sa invetez eu asta dar pana una alta am inceput macar sa cred in ea. Pana la un momendat am crezut ca fiecare se naste pentru a-si urma un drum prestabilit. Acum cred ca drumul se construieste de-a lungul vietii. Uneori te opresti sa admiri, alteori este fortat de imprejurari sa pleci. Uneori ti-ai dori sa stai dar mai bine mergi, alteori nu ai vrea sa mai pleci, ai opri timpul in loc, dar din nefericire sau nu, timpul iti devine prieten aunci cand il respecti.
Toata viata mea a fost un drum. Pentru a ajunge undeva sau ceva, am mers mult (vorbesc atat la propriu cat si la figurat). Am mers sa invat.... am facut naveta la liceu si o pierioada la facultate. Mi-am petrecut o buna parte din viata prin trenuri si autobuze. Peste tot am lasat o parte din mine, am lasat vise si sperante. Unele dintre ele nu s-au mai potrivit cu ceea ce imi doream cand am crescut, altele s-au indeplinit, de unele am uitat, la altele nu mai indraznesc.
Am mers apoi sa vad si sa simt oameni dragi. Am invatat astfel ce este dorul, am trait cu el si m-am simtit al naibi de stingher cand nu mai imi era dor. Ma gandeam ca lipseste cineva de care sa imi fie. Eram ca o frunza in vant. Am simtit din nou dorul, cred ca si acum face parte din viata mea. Nu stiu pana cand, pentru ca totul este relativ, nu ai niciodata certitudini. Acum sper doar sa imi fie de el dor, cat mai mult, asta inseamna ca traiesc si iubesc.
Am mers si mai merg cam 40-50 de kilometri pe zi la munca. Imi place pentru ce fac, o fac cu placere. Chiar daca fac drumul de 10 ori pe saptamana in fiecare zi cand am ochi, mai vad cate ceva nou pe strada, mereu mai vad pe cineva cu o expresie ciudata care imi trezeste dorinta de intra in mintea lui.
Mi-am dorit tot timpul sa scriu, nu stiu sa fac altceva si dupa multe rataciri am reusit. Uneori simt ca nu mai pot si imi vine sa las totul balta dar asa cum soarele dupa ce vede atatea orori zi de zi mai are putere sa rasara, asa si eu ma ridic in fiecare dimineata si plec. Uneori sunt motivata, alteori nu, dar mi-am dat seama in timp, ca nu conteaza ce vine de la altii atata timp cat ceea ce vine de la tine nu este in acord cu ce simti. Acum simt ca asta trebuie sa fac....stiu ca va veni o zi cand nu stiu ce voi mai simti si voi avea sentimente stranii. Sunt cele mai ciudate momente dar fac parte din drum. Fara ele drumul nu ar avea sens si greutate. Mai degraba lucrurile grele te fac sa cresti.
Rareori am vorbit despre iubire, poate pentru ca mi se pare un lucru intim. Nu imi place sa afisez ca iubesc....iubirea adevarata o simti, acolo, pentru tine, restul e euforie.
Deseori in drumul nostru ne oprim sa iubim, uneori se intampla sa plecam mai departe in doi, alteori pleci cu amintiri. Si ce ciudat, in timp raman cele mai frumoase. Am lasat unii oameni sa intre in viata mea, aveam impresia ca i-as lua cu mine in calatoria vietii dar pe parcurs i-am lasat....si fiecare a mers mai departe, dar separat. De la fiecare am pastrat ceva si am invatat ceva. Acum iar am sentimentul ca m-as opri pentru o clipa sa conving pe cineva sa vina cu mine. Dar ca de fiecare data tot timpul si tacerea le va rezolva. Am citit undeva ca nu e bine sa te grabesti oricat de sangeros e razboiul. Nu vreau sa ma opresc la cineva care imi promite un castel, dar de nisip, care la primul vant dispare si el si castelul.
Uneori in drumul meu m-am oprit sa conduc pe altii pe ultimul drum..... e cel mai trist lucrul sa vezi efemiritate vietii atat de palpabila. Dar toate trec.....timpul astupa orice si nimic nu se opreste. „Viata e prea scurta sa contemplezi o mocirla.”
Si de unde discursul asta despre drum si viata? Eram in anul doi de facultate cand lucram la o revista de turism. Am descoperit o multumite de locuri si oameni, o gramada de povesti si legende. Atunci imi doream sa scriu o carte depre oameni si locuri...mi se parea o ideea buna si o legatura frumoasa. Caci fiecare loc prinde farmec sau nu, si datorita oamenilor care-l locuiesc. Asa am devenit mai atenta la tot ce inseamna povesti, locuri si oameni. Am o tolba plina de povesti ai unor oameni pe care i-am intalnim in drumul meu. Imi aduc aminte de Focsani prin prisma oamenilor pe care i-am cunoscut in forfota targului de miercuri si duminica. De asemenea imi aduc aminte de aceasta urbe pentru ca imi aduc aminte de un barbat care se pregatea sa plece in Irak, asta dupa ce mai fusese de 2 ori.
Imi aduc aminte de Suceava prin prisma unor ochi plansi ai unei doamne care abia isi ingropase baiatul rapus de cancer. De Baile Felix ma leaga povestea unei fete care a fost acolo in luna de miere si a ramas insarcinata.Unele povesti sunt vesele, altele mai putin. Dar toate fac parte din viata.
Am scris aceasta carte pe hartie si acum caietele stau undeva sub o masa si rareori cand sterg praful si legasesc ma intreb de ce nu le-oi fi pus cap la cap. Poate nu i-a venit timpul.....poate nu am ajuns in drumul meu la acest moment. Am ajuns in anul trei de facultate si m-am apucat de o licenta despre sistemul capitalist si crizele ecoonomice si financiare. Am citi tot ce mi-a cazut in mana si vreun an si jumatate era subiectul pe care il stiam cel mai bine si ma fascina. Mi-am facut lucrarea de licenta carte si asa mi-am indeplinit un vis: am scris o carte. Sunt foarte mandra de ea chiar daca acum cand o recitesc unele lucruri mi se par naive, puerile.....poate deplasate. Asta am inteles atunci, asta am crezut si in continuare simt ca oricum am inteles depre capitalism mai multe decat toti managerii/patronii/directorii/proaspetii economisti/capitalisti din Romania.
Sambata seara, cam departe de casa, cam singura (pentru ca unii mai lucreaza si in weekend), dupa o vineri cam ciudata care iti lasa multe semne de intrebare si te face sa crezi si mai mult ca viata asta e doar cum vrea ea si o suma de provocari, mi-am intarit ideea ca drumul se face mergand si fiecare loc are valoare datorita oamenilor si povestilor.
Poate nu va vedea niciodata tiparul aceasta carte dar macar o leg cap la cap si o pun pe blog. De fiecare data cand am timp si o stare necesara scriu cate un capitol si ii dau postare. E o poveste electronica, pe bucati. Deadline: who knows, who cares.
Sa spunem ca asta e prefata. Urmeaza sa incep cu Slanic-Moldova si Targu-Ocna, imi sunt doua locuri dragi, pana una alta statiuni, pline de povesti si oameni,unii care chiar au stat atat de aproape de mine.