O viaţă … ca un Carnaval Veneţian

Şi cât aş vrea uneori, ca în călătoria asta prin viaţă să purtăm măşti ca la Carnavalul Veneţian…poate ar fi mai uşor, poate mai simplu şi nu am avea regretul lucrurilor nespuse.Totul ar fi magie şi mister sub un nor de eleganţă.
Era în secolul XVIII când la Carnaval defilau primele măşti. Tocmai aceste măşti, fac ca acest carnaval să fie unic. Masca îţi oferă intimitate, protecţie şi evident mult mister. Identitatea, sexul şi statutul social nu mai existau. Erai cine vroiai tu să fii … şi poate că sub o astfel de mască şi tu şi eu, ne-am găsi mai uşor cuvintele şi sentimentele.

În călătoria asta, spre drumuri şi locuri, numită viaţă, ici acolo apare iubirea. Vă mai aduceţi aminte de Paris şi boemie şi cei doi care au pornit doar într-o Călătorie Imaginară, căci până la răsărit, totul s-a transformat în amintire.
Acum iubirea ar vrea ceva din misterul Carnavalului.

-Un dans?
-Un dans cât o viaţă, la braţul tău. Cel puţin asta cred că vreau, sub masca cu ochi mari şi buze mute.

Când doi oameni se întâlnesc şi între ei ar fi trebuit să se aprindă ceva dar scânteia a întârziat, universul le pregăteşte şi a doua şansă. Dacă din afară pare o pură întâmplare … nimic în fapt nu e coincidenţă.
Dacă unul e visător şi altul prea realist…vorbele lor se împletesc astfel încât unul în altul să îşi găsească echilibru.

Veneţia, cu puţin timp înainte de carnaval …ea ratăcea pe străzi în căutarea liniştii. Ramânea pierdută cu privirea la gondolele care plimbau îndrăgostiţii. („Într-o zi mă va plimba şi pe mine”) Scruta cu ochii mari şi verzi fiecare bucăţică din cer şi înălţa către el mii de vise şi dorinţe. Întorcea capul după fiecare trecător şi încerca amuzată să ghicească la ce se gândesc. Îi plăcea să stea ore în şir în Piaţa San Marco şi să se uite la porumbei. Uneori îi hrănea alteori fugea printre ei şi apoi se retrăgea la o cafenea.
Oare el ce face? Unde e? Cu cine? Să-i spun? Cum să-i spun?
Sunt oameni care de departe par ceva dar de aproape nu. Aşa-i şi în iubire, uneori de departe pare că este tot ce ţi-ai dorit. Cu cât se apropie mai mult, în schimb, pare omul de care te-ai îndepărta. El, de departe semăna cu acel el pe care ea îl aştepta de mult. De aproape … încă nu venise atât de aproape. De câte ori se gândea la el se întâmpla să şi apară şi o minunau toate jocurile astea ale hazardului şi ale coincidenţei care parcă au căzut de acord să se joace cu ea.
Aveau doar amintiri plăcute şi timpul dintre ei era descris în zâmbete.
Cu toată frumuseţea sunt momente când alegi tăcerea şi uneori îţi livrezi dulci minciuni care funcţionează doar ca nişte petice. Ştii că de fapt ele nu trebuie decât să ascundă ceva. Cel mai trist e că nu ascund de tine, tu cel care nu vrei să mai simţi, auzi, ştii. Ascund de alţii.
O mie de gânduri îi treceau în acelaşi timp prin cap. Iar când se oprea o înghiţea golul pe care nu putea să îl umple.

Uneori misterul fascinează, alteori în schimb te chinuie. Fiecare clipă în care nu ştii nu merită osteneala. Avea câteve reguli de viaţă şi dacă tot erau puţine se gândea să le şi respecte. Le-a încâlcat pe toate. Cea mai importantă: îşi trăia fiecare zi ca şi când la apus şi-ar fi încheiat socotetile cu viaţa. Tocmai de aceea spunea tot, făcea tot. A fost o zi în care nu a spus tot deşi ar fi putut atât de lesne şi nu spera decât în acel moment în care destinul îţi mai dă o şansă. Merită să ştie, merită să spun şi sub o mască … misterul e binecuvântare.

- Ai fi putut atunci, te-am întrebat.
- … Habar nu am de ce am ales tăcerea, dar da. Nu mă vezi sub mască dar trebuie să crezi şi să simţi. De atunci, de mult, de când am fost mână în mână.

Şi după carnaval … urmează un întreg spectacol al vieţii. Niciodată nu ştii ce se întâmplă şi pe cine vezi de fapt când dai masca jos. Fii bineîncredinţat că în viaţă ai un singur drum şi nici dacă vrei nu îl ratezi. Dacă e să fie acelaşi cu atât mai bine, dacă nu, în zori şi fără mască totul se transformă în fum. După povestea asta cu o grimasă sau chiar un zâmbet, la final, drumul te aşteaptă pentru călătorie.