Tristi sau fericiti ...

M-am apucat de citit o nouă carte. Este vorba de ”Sentimentul unui sfârșit” de Julian Barnes și deseori în timp ce citesc îmi rămân în cap unele citate. Parcă se blochează acolo și nu mai vor să iasă. 

”Iar asta se cheamă viață, nu? Câteva împliniri și câteva deziluzii” a fost un gând al unui personaj care m-a făcut să zic, mda, până la urmă asta e. Nu m-am gândit atunci dacă e trist sau optimist ci doar că așa e. Așa e viața, sau nu?

După câteva comentarii la citatul ăsta mi-am dat seama că poate cumva nu e chiar optimist și îmi place pentru că sunt om mai degrabă trist decât vesel.

Cineva mi-a spus la citatul ăsta că viața mai e și cum reacționăm la împlinirile sau deziluziile noastre iar altcineva că fiecare împlinire poate fi o deziluzie și o deziluzie poate fi o împlinire, depinde ce parte vreau să văd.

Eu nu am văzut astea. Eu l-am luat pur și simplu și poate că învoluntar am strâns din buze și am încercat să îmi număr împlinirile și deziluziile.

Poate că așa suntem, unii mai triști și unii mai optimiști, așa în general. Nu știu unde e mai bine și cine e mai câștigat.

Eu cred, mai degrabă, că sunt în categoria aia cu triști. Da, sunt lucruri care mă fac să fiu plină de viață, îmi place să râd și deseori o fac din suflet dar alteori nu. Alteori am doar un sentiment prelung al deziluziei. Nu mi-e neapărat rău poate pentru că așa sunt. Înăuntru meu mai degrabă tristă.

Prefer să îi admir pe oamenii mai veseli, să îi am prieteni, să îi am în preajmă pentru că sunt ok. Îmi place când râd cu ei. Nu știu cum pot și nici nu mă străduiesc să aflu prea mult. Mă bucur pentru ei și energia lor dar atât. Îi admir de la distanță, îi admir de aproape, decât să mă străduiesc să fiu ca ei pentru că nu aș sfârși decât străină-mi mie.

Fiecare radiază în mediul lui. Unii într-unul mai luminat, alții nu.