Suflet bătrân

Pentru că tot am vorbit ieri de chipuri îmbătrânite pre devreme, astăzi continui cu suflete îmbătrânite și chipuri tinere. Iată un fragment din Lea:

Ai simțit vreodată că te culci tânăr și te trezești bătrân. Chipul nu e brăzdat de riduri mai adânci dar sufletul, o, e bătrân ca o toamnă.

Simți că și viața e plictisită de tine și mare lucru nu are ce să îți mai ofere. Deseori ni se întâmplă lucruri care ne marchează profund, pe care încă le mai auzim și vedem ca și cum abia s-au întâmplat. Sunt amintiri pe care le cărăm cu noi, dar sunt grele, și de ele atârnă și ani.

Uităm ușor momentele fericite și niciodată nu am auzit pe cineva povestind că a învățat ceva dintr-o perioadă în care era atât de vesel. Dar am auzit, am o colecție întreagă de povești triste care i-au marcat pe unii în fel și chip. Care s-au culcat ei și s-au trezit alții. Care au învățat după ce au fost ”loviți”.

Toate astea ne îmbătrânesc sufletul. Păstrăm același zâmbet și ne ținem ”drepți” dar suntem de fapt cocoșați de dureri. Nu știu de ce învățăm doar când ne e greu? Nu știu de ce tristețea e cel mai bun discipol? Dar ne și îmbătrânește. Cu cât ne învață mai multe cu atât îmbătrânim mai mult.

Știu câți ani am dar sufletul meu a pierdut numărătoarea. Fiecare pierdere mi-a albit sufletul, fiecare trădare mi-a lăsat un gust amar și un rid în suflet, fiecare promisiune pe care l-a sfârșit a luat-o cu el mi-a furat nopți și ani de tinerețe. Fiecare lucru pentru care am muncit și am pus suflet dar a fost în zadar m-a lovit tare și da, m-a îmbătrânit. De fiecare dată când am țipat și nu am râs, m-am rânit singură.

Am un suflet bătrân.