De sărbători...

Nu mai e cum a fost odată, dar tot mai miroare a brad și a portocale. Nu mai e atâta inocență dar a mai rămas atâta speranță. Nu mai e Moș-Crăciun dar mai sunt amintirile și desenele pe care le puneam în geam. E miros de sărbătoare și Crăciun. Deși s-au schimbat multe de când eram mică și totul pare că aparține unui timp atât de îndepărtat, tot Crăciun e. Un moment în care amintirile cele mai dragi din trecut renasc și mă fac să mă simt mai bucuroasă, mai încrezătoare, copil, inocent, fără griji, fără doruri, fără probleme. E o clipă și atât.

O clipă pe care până la urmă o merităm cu toți. O clipă care să fie doar a noastră și pe care să o strângem tare la piept să ne încarce cu tot cei bun cât să ne ajungă până la Crăciunul celălalt.

E un moment frumos chiar dacă nu mai are feeria de-odinioară. Dar putem să o presărăm noi. ”Adevăratele înfrângeri sunt renuntările la vise” ... și Crăciunul e momentul cel mai potrivit să ne reamintim de ele și să nu renuntăm. Nu contează să câștigi cursa, îți va spune un atlet, important e să ajungi la linia de final.

Nici eu nu mai am aceeași încredere, nici în mine, nici în cei din jur, nici aceleași aripi pe care să le întind când vreau să zbor. Acum parcă au plumb și se înalță mai greu. Și poate cu timpul vor fi tot mai grele. Nici visele mele nu s-au împlinit toate. Dar de Crăciun nu mai e loc de altceva, decât de speranță. E singurul moment din an pe care îl aștept. E un moment de primit și dăruit. Și-atât. Restul se pierde. E momentul meu cald, ca o copilărie pierdută de mult. E momentul în care îmi aduc aminte de povestea preferată a copilăriei ”Fetița cu chibrituri”, de bradul din sufragerie, de patul bunicii în care mă ghemuiam într-o colț, peste perne. E loc doar pentru atât. Măcar pentru o clipă, pentru un moment, o dată pe an. Restul din an, rămâne peste restul din lucruri.