S-a şters din patrimoniu un monument istoric! O poveste despre ignoranţă

Poveşti triste despre locurile din România se aud mai tot mai des iar motivele: diverse şi în spiritul culturii de acum aş adauga chiar „fără număr”. Timpul ne-a schimbat nu numai pe noi ci şi valorile, ci şi priorităţile şi tot el, bătrânul nemuritor timp, a tot scris poveşti despre monumente care acum sunt uitate, neîngrijite, nevalorificate. Locuri care spun poveşti cu care ne-am putea mândri, care sunt de fapt istorie, geografie, religie, literatură, au căzut într-un somn adânc, au tăcut aproape pe vecie căci cu greu mai crezi că priveliştile minunate ca cele ale lui Bogza vor reveni. Dacă Bacovia ar mai trăi întreaga ţară, nu numai Bacăul i-ar fi sursă de inspiraţie pentru nevroze şi depresie, pentru cenuşiu şi ploaie.
Au existat mai multe perioade în istoria României în care monumentele fie au fost distruse fie li s-a schimbat destinaţia iar astăzi trăim perioada ignoranţei care ne distruge tot ceea ce înseamnă cu adevărat România. E perioada tristă a ignoranţei democraţiei sau a capitalismului, în care au căzut pradă multe monumente, locuri culturale sau zone turistice. Putem începe chiar cu Bucureştiul care are cel puţin două poveşti triste: Hotel Cişmigiu sau Biblioteca Naţională.
Bisericile din lemn din Sălaj cărora le lipseşte un studiu aprofundat ca să nu mai vorbim că multe dintre ele sunt neîngrijite şi ameninţate de degradare.
Staţiunea Slănic-Moldova care s-a transformat în cea mai pustie staţiune care te lasă chiar şi fără gânduri şi uite aşa îţi vine un dor de ducă spre alte ţări.
... şi lista cu monumentele sau zonele turistice condamnate la ignoranţa ruinătoare ar putea continua şi cu Palatul Ştirbei din Dărmăneşti, Mausoleul de la Mărăşeşti, Biserica din Cazacli iar mai nou cu o biserică din Podu Văleni ce poartă hramul Sfinţii Voievozi, despre care fără surprindere nu se ştie multe, ce cândva era înscrisă în patrimoniul cultural. Am spus bine cândva pentru că între timp nu mai este pe acea listă.
Povestea am aflat-o de la cineva care a scris la redactia revistei Romania Turistica si am crezut de cuviinta ca trebuie povestit. Să fie oare asta „România Turistică” de azi?
Din ceea ce ne-a scris am aflat că localitatea Podu Văleni este în comuna Poienarii Burchi din judeţul Prahova ce are puţn peste 100 de familii. Numele satului provine de la vechiul pod de lemn peste râul Ialomiţa. În 1900 podul s-a distrus dar între timp s-a construit unul nou.
Biserica se află în lunca râului Ialomiţa, în partea de sud-est pe perimetrul fermei Fundaţiei Elias la o distanţă de 700 metri de sat.
Din tradiţia locală se crede că a fost zidită pe vremea lui Matei Basarab şi Vasile Lupu pe la anii 1653-1655. Este construită din zid-cărămidă subţire şi mortar de var. Pe la 1870-1880 i s-a modificat acoperişul. Zidurile sunt groase, ferestrele mici, interiorul puţin luminat natural.
În 1943 s-a pus mozaic şi s-a refăcut pictura în ulei iar în 1962 la reparaţii capitale s-a făcut subzidire.
O perioadă s-a bucurat să fie un monument istoric aflat pe lista patrimoniului cultural dar între timp bucuria s-a transformat în întrebare: De ce s-a şters?, Cine a şters-o?
Un obiect cultural, istoric şi de spiritualitate s-a dovedit încă o dat puţin interesant şi important. Poate ar trebui să se mai gândească cineva la aceste lucruri şi de ce nu chiar să-i redea statutul de monument istoric ca să nu ne uităm istoria.
Nu mai e mult până la ziua în care creierul nostru va fi tabula rasa, nu vom mai avea identitate naţională, cultură, istorie ... nimic ... şi asta e trist ... e de-a dreptul prea trist.


Cu prilejul trist al acestui articol vreau să vă reamintesc că Tăcerea e ora laşităţii, am mai spus-o când am vorbit despre grădinile zoologice din România şi acum o repet căci simt că-i necesar. Dacă ai o astfel de poveste sau fotografii nu ezita sa le faci cunoscute.