… de unde ai pornit

„Sentimentele nu au niciodată sens. Te fac să fii confuz. Te poartă în voia lor ore întregi și apoi te aruncă de unde ai pornit!”

O fi o treabă frumoasă și asta cu iubirea dar poate doar trebuie să ai răbdare și curaj. De teamă de cele mai multe ori te alegi cu nimic căci frânturi de povești și suflet nu le poți numi amintiri.
Te trezești într-o zi care pare atât de normală și de-odată toată banalitatea este ”spartă” de un singur ”bună!” și nici prin gând nu ți-ar trece ce urmează să ți se întâmple. De câte ori nu ai spus eu, mie …niciodată și totuși e posibil.
Am auzit că nu contează timpul ci mai degrabă cum îl umpli. Și da, de la un bună până la o poveste, timpul s-a șters, și-a pierdut din valoare și nu a contat decât ce ai simțit.
Probabil că de multe ori mi-am spus că nu îmi pasă, că nu am timp, că îmi doresc altceva, că eu nu mă mărit, că nu acum, că dragostea…o, trebuie să treacă timp să o simți. Și undeva, în adâncul sufletului, mereu am așteptat, căci nu cred la renunțare. Când îți dorești ceva cu adevărat se întâmplă, trebuie doar să ai răbdare și să te pregătești pentru acel moment ca atunci când vine să fii pregătit.
Am uitat de toate pregătirile și doar am crezut că e ultima dată sau că măcar e pentru mai mult timp.
Am renunțat la toate scuzele și temerile dar nu am nimerit biletul care trebuie. Am luat iar un tren greșit din care am fost aruncată când tocmai credeam că am plecat din gară.
Și după același scenariu, o zi care pare să nu aibă nimic memorabil în ea după un ”bună” auzi doar ”ne mai auzim”, cândva sau nu … Și nu uiți prea curând.
Înapoi în lumea reală așteptând, căutând, sperând, e drept cam terfelit, exact cum erai când ai pornit. Pentru asta noroc că ai prieteni, telefon și ochelari de soare sub care îți ascunzi regretul naivității tale.
Unul rămâne în trecut de teamă și altul debusolat în prezent, unul speriat și altul prea furios pentru tot, unul speră la altceva și altul tocmai la cel care a plecat.
Ufff și câte resentimente nu te încearcă și câtă ciudă nu te cuprinde că ai fost doar o altă escapadă. Cât îți vine să înjuri printre dinți și să tot fugi. Și cu toate astea rămâi atât de captiv și astepți să treacă sau să vină, căci ți-e și prea greu să îți dai seama ce vrei.
Cu toate astea, povești trase parcă la indigo, mai sperăm și nu vrem deloc, când vine vorba de iubire, să credem în renunțare.

Nu-i corect!

Am auzit de nenumarate ori replica asta care aduce dupa sine dezamagirea. Da, multe nu sunt corecte pentru ca de multe ori ne dorim sa primim de la viata altceva crezand mereu ca planurile noastre sunt bune si nu trebuie schimbate.
Mai in gluma spuneam cuiva zilele trecute, cu varsta acumulezi tot mai multe dezamagiri, dar mi-am dat seama ca nu e doar o gluma. In fiecare zi te trezesti intr-o lume spoita, cu fel de fel, la care vrei sa te aliniezi. In lumea asta iti sunt iertate multe dar niciodata curajul de a fi altfel.
Candva traiam dupa planuri mai ceva ca un constructor, am fost invatata ca nu e bine sa ne facem planuri, Dumnezeu are un plan cu fiecare. Cand am inteles asta traiam senin fiecare zi, in ultima luna in schimb m-am trezit de nenumarate ori dezamagita si cu replica "nu-i corect" pe buze. Mi-am pierdut eu busola sau lumea in care traiesc?
Pai cum sa fie corect dupa ce unui om drag tie i se mai intampla un lucru trist, dupa o sumedie de alte lucruri triste. Cum sa ii dai povara sa aleaga un lucru greu si sa ii cer sa treaca usor peste? Dar a trecut, invatand ca nu-i corect!
Cum sa auzi ca cineva, candva aerian si increzator, se trezeste brusc la viata si daca nu lupta cu ea, va fi invins? Din nou, cat de corect e? De ce pentru unii sunt planuri mai mari si mai marete iar pentru altii fie prea lungi dar intortocheate fie se opresc brusc?
La fel de nedrept e sa intorci spatele cuiva pentru care contezi doar pentru a arata fata cuiva pentru care nu contezi. Incurcate sunt caile.....
Ma intreb de ce mi se intampla niste lucruri acum, la fel de mult cum ma intreb de ce li se intampla si unora ce poate nu merita.
Oricum ar fi, nu-i corect in general si nu stiu ce e mai trist, sa spui asta sec dar sa speri prosteste sau sa spui asta ca o concluzie despre viata?