Unde e?

Mă gândeam, într-o lume nu foarte mare, dar destul de populată, de ce totuși este atât de greu să îți găsești sufletul pereche? Sau de fapt, cum îți dai seama că l-ai găsit?

Nu știu ce mi-a venit, dar mă gândeam la toate astea și la cum e iubirea: cauți, încerci, găsești, pierzi, răzi, plângi, într-o zi te oprești pentru mai mult timp iar după trei ani conform statisticilor, te desparți, că se pare că se cam duce iubirea.

Oricum, pare complicat. Deci, iubirea e de fapt o căutare continuă sau momentul când te oprești?  La capitolul ăsta nu m-am descurcat prea bine și mai tot timpul am făcut niște alegeri date nabii. Nici măcar nu știu dacă cred prea mult în sufletul pereche. Și dacă cred, sufletul pereche e cel care rămâne sau și pe el poți să îl pierzi?

Eu am avut o relație de șase ani și după, nici una mai lungă de șase luni, o prietenă de-a mea are o relație de șapte ani, la anul se căsătorește chiar dacă mi-a spus așa mai șoptit că nu mai are fluturi în stomac când îl vede. O altă prietenă s-a despărțit după opt ani dar imediat după colț a găsit un alt el care îi livrează zâmbete. Altcineva e tot de opt ani cu iubitul ei și tot o sperie cuvântul ”căsătorie” iar o alta, abia s-a logodit. Părinții mei s-au despărțit dar părinții lor au împlinit 50 de ani de căsătorie.

Și toate poveștile astea sunt iubire și toate personajele sunt pentru cineva suflete pereche sau pretind a fi.

Cum poate fi totul  atât de diferit și totuși îmbrăcat cu același cuvânt: iubire? Și de ce iubirea este mereu căutarea sufletului pereche? De ce nu poate fi doar o trăire, o senzație ușoară ca roua dimineții care îți atinge tălpile, o liniște, o respirație, o îmbrățișare, un sărut, o noapte pasională? De ce trebuie neapărat să fie o căutare?

Habar nu am unde e. După încercări eșuate și cărări prea încălcite mi-am dat seama că poate e mai bine și liniștitor ca fiecare, nu să își definească iubirea ci să trăiască propria definiție pur și simplu. În ceea ce mă privește pe mine nu mai vreau să fie o căutare sau o așteptare vreau să fie doar clipa prezentă și atât. Unde e și dacă chiar e nici nu mai contează. Până la urmă e mai important ce simți, ce ai simțit, nu că nu mai este sau că-i prea departe. Poate în fiecare care a fost, e un pic din sufletul pereche.