Un produs Blogger.

Din amintirile uitate

duminică, 3 februarie 2013



Am cunoscut-o în perioada cea mai frumoasă a vieții ei. Era tânără, frumoasă, radia iar râsul ei era molipsitor. Părea un om atât de fericit, de altfel nici nu prea mi-o aduc aminte tristă atunci. Târziu am aflat că râsul ei învelea un suflet melancolic.

Avea niște ochi verzi, mari, limpezi și un păr lung, ușor rebel. Și acum parcă îl mai simt cum îmi gâdilă brațul. Avea culoare nisipului și deseori și-l prindea în coadă. Îi lumina și mai tare fața și îi putea vedea gâtul subțire și alb. Niciodată nu folosea același parfum dar oricum toate erau prea dulci și parcă aveau un pic aromă de lăcrămioare. Mereu îmi zicea zâmbind că astea persistă mai mult și nu le uiți. De parcă ar fi știu ce urma...dar erau doar replici naive.

Trebuia să plece în Africa pentru trei luni ca voluntar. De vreo doi ani își dorea să plece acolo și am reîntâlnit-o cu vreo două luni înainte de călătoria asta.
Îi plăcea să studieze culturi, popoare, obiceiuri, scria articole lungi despre descoperirile ei pe care le publica în reviste de specialitate. Îmi zicea să nu-i zic antropolog că i se pare sofisticat și îi răpești din ambiție. Antropolog va deveni dar mai are până acolo.

O știam de la școală. Am învățat în același loc. Ea era mai mare ca mine cu un an. Nu-mi aduc aminte să-mi fi vorbit vreodată.  Oricum nu prea vorbea cu nimeni mult, în afară de bibliotecară. Mereu avea după ea câte un maldăr de cărți de istorie și geografie. Era un fel de tocilară. Cred că doar ochelarii îi mai lipseau ca să o putem numi așa fără resentimente. Sau poate chiar lipsa lor o făcea mai interesantă. Nu știam ce s-a întâmplat cu ea după școală. Plecase la un liceu în alt oraș și nu am mai auzit nimic de ea până într-o seară.

Mult mai frumoasă, mai vorbăreață, mai interesantă. Crescuse frumos. Era amica celui mai bun prieten al meu și habar nu aveam. S-au întâlnit într-o seară și așa am reîntâlnit-o și eu. Habar nu aveam că acea seară avea să îmi schimbe viața sau că ea, fata cu brațul de cărți care rar vorbea, avea să-mi vorbească acum, mult și despre multe.

Ne-am mai întâlnit de vreo câteve ori până să plece. În realitate, îi căutam compania prietenului meu mai des ca niciodată cu speranța să o mai văd. După mult timp mi-a recunoscut că au încercat-o și pe ea același sentimente dar cu gândul că va pleca, pentru a nu mai complica lucrurile, vroia să pară mai distantă.
Mi-aduc aminte de prima noastră plimbare singuri.Mă uitam la ea, câte vise și ambiții pot încăpea într-un om atât de firav. Iar ea mă lauda pe mine și mă găsea extraordinar dar numai eu știu ce mic mă simțeam dar mi-era atât de dragă că nu conta.

Până să plece ne-am apropiat mai mult decât vreo unul dintre noi ar fi crezut. Vorbeam aproape în fiecare zi. Eram prietenii cei mai buni și cred cumva că amândoi ascundeam ce simțeam cu adevărat.

-O să mai fii prietenul meu și după ce plec?
-Normal. Așa vom vedea ce prieteni suntem. O distanță nu ar trebui să strice nimic.
-Așa-i. Abia aștept să plec dar mi-e și teamă. Dar știu că va fi bine.
-Cu siguranță va fi. Ai grijă de tine și dă-mi un semn cum ajungi acolo dacă poți.
-Sigur și tu să ai grijă de tine. A, și să nu uit, să-ți fie dor de mine, da?
Și mi-a aruncat un zâmbet de care și azi mi-e dor.

...






Niciun comentariu:

 

O Campanie Salvati Copiii

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Campanie ShoeBox

ShoeBox.ro - Cadoul din cutia de pantofi. Participa si tu!

Cele mai citite