Ne înțelegem bine

Am citit pe un blog drag mie despre relația de prietenie dintre un bărbat și o femeie. Mi-am regăsit gândurile și sentimentele în multe fraze. Cândva, credeam în relația asta de prietenie, sau vroiam din tot sufletul, dar acum, după replica ”ne înțelegem bine, suntem prieteni” știu că sunt aruncate alte sentimente.

I-am văzut și eu pe câțiva prietenii mei cei mai buni, dar de fapt îi căutam mai des cu privirea pentru că îmi plăceau bătăile inimii mele în preajma lor. Mi-era mai dragă compania lor decât vroiam să cred și vroiam să cred că și pentru ei e la fel. Poate mă imaginam jumătatea lor, pentru o perioadă sau pentru totdeauna, căci cine știe. Dar când unul rupea tăcerea fie deveneam amintiri ale unui timp trecut frumos, fie pentru o perioadă ne țineam strâns de mână.

Alte prietenii au rămas mute și așa cum era firesc s-au stins cumva, mai devreme sau mai târziu.

De fiecare dată când un el a plecat, a împachetat totul frumos cu ”sper să râmânem prieteni”. Dar niciodată nu e așa. Când rămâi ești prea furios pentru locul lăsat gol, și atât. Și tu, și el, fugarul, îți vezi de drumul tău și uiți. Uiți de iubire, uiți de prietenia care ar fi trebuit să fie.

Odată am spus da, rămânem prieteni, dar nu am făcut altceva decât să ne scăldăm în zoaiele unei foste iubiri intense. Am crezut că suntem prieteni dar, în fapt, ne căutam cu aceeași ardoare și nu am reușit niciodată să ne vedem și altceva. Așa că s-a stins, cumva, de la sine.

Când am plecat, parcă lovită de amnezie, am cerut același lucru: să-mi rămână prieten. Dar a închis ușa de tot. Poate că am cerut asta din teama unui sfârșit al sentimentelor pe care oarecum îl vroiam, dar nu-l puteam face parte din mine. Poate că și eu, care am plecat spre altceva, poate că și el, care doar a rămas, în prietenia noastră am fi zăcut doar într-o amintire iar în toate discuțiile noastre am fi strecurat reproșuri.

Așa că nu, nu am rămas prietena niciunuia, nici când am plecat eu, nici când a plecat el. Am încercat și am cerut, dar nu.

Cum nu am crezut în prieteniile mele sincere cu un ”el”, la fel nu am crezut în prietenele lui, care tot timpul erau cele mai minunate, cele mai bune, dar doar prietene, iar eu nu aveam niciun motiv să fiu geloasă. Poate că nu eram, tacit, acceptam, dar nu am crezut doar ce am văzut.