Când scriu sunt ...

Nu știu exact cine sunt. Eu, pe de-a-ntregul, eu sinceră, eu cu mine, eu ”goală” așa cum sunt, sau doar eu cum aș vrea să fiu, să simt, să spun.

Uneori mă simt ca un personaj feeric care abia atinge lucrurile și oamenii din jurul ei. Care se scaldă din sentiment în sentiment. Care gustă din amar și apoi din dulce.

Alteori un căutător de drumuri. Mai frumoase, mai vesele, mai triste, mai nu știu cum.

De câteva ori nemulțumită, de multe ori tristă și exact cât trebuie fericită.

                         

Nu știu dacă îmi place sau nu să scriu din toată inima sau dacă iubirea pentru cuvântul așezat pe foaie a venit încet, pe nesimțite și pentru că nu am fi suportat o despărțite prea dureroasă, am rămas împreună, la aceeași masă. Dar ne ducem traiul frumos. Uneori ne ignorăm, alteori ne iubim, câteodată ne este dor și ne revedem la un pahar de vin. Ne mai trezim din somn, uneori, și stăm la povești până-n zori. Ne răzvrătim, ne împăcăm.

Oricum, e liniște când scriu, e calm, e cald. Nu iese tot timpul cum vreau, dar pentru toate astea e un mâine, pe care mereu îl mai cred mai bun.

E una din cele mai frumoase relații care îmi dă, nu doar îmi cere și care mă acceptă așa cum sunt sau cum vreau să fiu. 

Când scriu sunt ... și încă mai descopăr, de aici și toată frumusețea.