Un produs Blogger.

Un răspuns bun...

duminică, 10 martie 2013


Oare este adevărat că un fluture trăiește numai 24 de ore, timp în care se naște, trăiește și moare? Și dacă da, noi de ce nu am putea trăi așa? Fiecare zi ca pe o singură zi. Ne asaltăm mereu cu întrebări, cu liste ”de făcut”, îi învidiem pe cei din jurul nostru, ne dorim ceva numai după ce pierdem, căutăm, căutăm și de primit? Când ne oprim doar să primim viață? Să trăim?


Am 35 de ani, sunt singură, pardon, sunt nevastă de închiriat. Până acum două luni am fost doar Ioana de la Apaca, de fapt și acum sunt doar Ioana. Nimic deosebit, nimic special. Am venit în București cu gândul să mă fac psiholog dar am ajuns doar muncitoare. Nu știu când lucrurile s-au schimbat, când m-am trezit într-o altă viață unde nimic nu îmi este cunoscut. M-am întrebat mereu ce e viața: trenul sau gara în care aștepți trenul. E trenul în care te urci și din care te dai jos sau ești aruncat când te aștepți mai puțin  sau e gara unde aștepți un tren și apoi altul și altul? Oricare ar fi răspunsul simt că e greșit, și trenul și gara.
Am citit multe despre psihologie, măcar atât, dar cred că nu aș fi fost un doctor bun dacă nu m-am vindecat nici măcar pe mine. Sau e ca în povestea croitorul are haine rupte, frizerul nu e tuns la timp și eu am creierul inundat de întrebări fără răspunsuri bune.
Știu un banc, știți cum schimbă un psiholog un bec? Depinde dacă becul vrea să fie schimbat. De fapt noi oamenii cât de mult chiar vrem schimbarea pe care o așteptăm în viețile noastre? Oricât de pregătiți spunem că suntem, de fapt, în momentul în care ne este livrată la ușă, ne este foarte teamă să o deschidem.
Povestea mea e simplă. Nu am reușit să mă înscriu la facultate și m-am angajat. Atunci mi-am zis că este doar pentru moment, până strâng bani, dar au trecut ani de atunci și m-am obișnuit. Mi-am dat seama că fiecare zi nu e mereu un nou început dar de cele mai multe ori e o continuare. În fiecare zi vedeam cum ridurile mele continuă să se adâncească, peste cinci ani o să am 40. Cum este să auzi asta? 35 de ani, 40 de ani ... poate un pic înfricoșător și de câte ori îmi întâlneam chipul în vreo oglindă mă întrebam ce fac? Cine ești Ioana?
Nu știu, e cel mai simplu răspuns, cel care în realitate ascunde un alt răspuns dar prea greu de spus, prea greu de ascultat.
Și ce-am făcut? Tot un fel de nimic, dar e un alt pas. Am ieșit pe poarta de la Apaca, m-am urcat în autobuzul meu 336 și am plecat. Nu m-am uitat în urmă, nu vroiam să văd povestea pe care am închis-o acolo, mă uitam doar la povestea în care aveam să intru. Nevastă, și nu m-am măritat între timp, doar m-am ”închiriat”. Gătesc, calc, fac curat, cumpărături, ascult și atât. La sfârșit de săptămână am o zi liber. În rest mă prefac măritată. Deci, de mâine sunt nevastă. Ce ciudat. Era și eu să mă mărit în realitate dar ne-am despărțit. Și părinții mei au divorțat. Probabil că e o legătura între asta. O relație defectuoasă cu tatăl, o relație la fel cu iubitul. Am rămas cu o mică obsesie de atunci. M-am uitat la toate clupurile pe care le cunosc, pe care le-am întâlnit pe stradă, la metrou, în autobuz. Cum pot fi fericiți? E doar o mască? Sunt fericiți doar pe stradă? Adică, cum îți găsești fericirea în cuplu? Păi, ieși pe stradă la plimbare unde toată lumea pare atât de împăcată și de fericită.
De fapt nu e chiar așa de grav ce vreau să fac. Sunt atâtea cupluri chiar căsătoriți care parcă sunt străini, atâtea neveste cu numele soțului în buletin dar care fac ce urmează să fac eu. Deci, cine să plângă mai mult? Eu sau ele?
El, Mihai, e fotograf și cică, din când în când scriitor, are 36 de ani, necăsătorit, ocupat și singur aș adăuga eu. Altfel nu mi-ar fi citit anunțul în ziar și nu m-ar fi sunat niciodată.
Am citit că creierul transformă o anumită activitate în automatism după 30 de zile. Doar de 30 de zile am nevoie să mă învăț cu asta. După, va fi normal, prea simplu.
Vorbea puțin, scurt și la obiect cu mine, dar frumos. Zâmbea din când în când, venea mereu târziu, vroia mereu același tip de bere după masă și deseori eram nevoită să îl ascult cum îmi povestește despre fotografii și aparat. Habar nu aveam uneori ce zice și nici nu mă interesa prea mult, dar trebuia să îl ascult. Eu măcar iau bani pentru asta, altele nu, altele chiar o fac gratis, în numele de soție.
Mă întreba puține și câteodată simțeam că nici nu mă observă. În fiecare zi de-a mea liberă îmi trimitea mereu cinci mesaje. Nu am înțeles niciodată de ce. Nu erau cine știe ce, chestii normale, dacă sunt bine, unde e aia și când vin. Când vin? Oare cum este să auzi asta din suflet? Din prea mult dor. Când vii înapoi? Frumos, cred, e ca un te iubesc. Oare?
Și când veneam o luam de la capăt. Nu mă chema Ioana, mă chema nevastă.
Într-o zi nu a mai fost la fel. Și m-a întrebat:”Ioana, ce vroiai să te faci când erai mică?” Eu,  chiar eu Ioana ce vroiam?
-Psiholog, cred.
-Și... ce s-a întâmplat?
-Nimic, am preferat nevastă.
-Ești furioasă? Nu ești împăcată cu nimic. Dacă te-aș poza acum ai fi o umbră prea neagră.
-Când suntem mici cu toții ne dorim atâtea și credem în ele. Așteptăm să creștem crezând că vom reuși doar că uneori nu se întâmplă așa. Când ești mare ai prea multe griji, prea multe...și visăm mai puțin, în mai puține culori.
-De ce Ioana? De ce când creștem?
-Nu știu. Simțim mai des teama.
-De ce ai venit aici?
-De ce m-ai sunat?
-Aveam nevoie de cineva, nu mă mai descurcam din cauza programului și, nu știu, am sunat.
-Te simți singur.
-Toți suntem singuri tot timpul, tot timpul.
-M-am săturat de viața mea prea simplă și mi-e teamă că îmbătrânesc și nu fac nimic. Nimic pentru mine. Vroiam să mă fac psiholog,  să am familia mea, să fiu fericită. Și nu aveam nimic din toate astea. Mă uitam la colegele mele care se întâlneau cu bărbați pentru bani. Nu aș fi putut, adică nu cred. Vroiam pur și simplu mai mult. Să fac o dată ceva. Să trăiesc, măcar o dată. Dacă nu cum am visat, cel puțin altfel. M-am gândit nopți întregi ce să fac. Am ezitat, m-am întrebat și așa mi-a venit ideea asta. Trebuia să încerc, să încep de undeva.
-Și te-ai gândit cu mine.
-S-a nimerit.
- Cum ai ajuns la Apaca?
-Nimic special, vezi exact asta e. Îmi lipsește specialul din viața mea.
-Totul e în tine, doar deschide-le, arată-le. Nu am ce să pozez la tine, nu arați nimic.
-N-am ce.
-Măcăr ce ai pierdut. Arată ce ai pierdut măcar.
-Sunt multe.
-Păi vezi.
-Ai fi o soție bună, te descurci. Poate ai fi fost și un psiholog bun.Știi, noi suntem rezultatul lucrurilor pe care le-am respins.
-Nu le-am respins, pur și simplu nu s-au întâmplat
- Fă-le să se întâmple. Ioana, eu voi pleca un an în Barcelona, am prins o bursă de fotografie. Cum facem să nu devii o nevastă de închiriat, divorțată?
-Ia-mă cu tine.
- Cu mine. Și ce să faci?
-Nu știu.
-Dacă îmi vei da un răspuns bun, te iau.
Și o iau de la capăt. Sunt Ioana, am 35 de ani, sunt nevastă de închiriat, am lucrat la Apaca, am o geantă de vise pierdute și caut un răspuns bun.
-Vreau să trăiesc odată. Să fie și viața mea o aventură. Nu avem nevoie de planuri sau răspunsuri bune ca să trăim. Deci, ia-mă, vreau doar să trăiesc viața.

*poveste din Lea






Niciun comentariu:

 

O Campanie Salvati Copiii

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Campanie ShoeBox

ShoeBox.ro - Cadoul din cutia de pantofi. Participa si tu!

Cele mai citite