Timpul îmbătrânește în pripă

Este un titlu de carte care m-a atras și m-a împins să o citesc. Este semnată de Antonio Tabucchi, un scriitor italian, și după cum ne putem da seama încă din titlu, tema principală este timpul, cu toate fețele sale.

Între coperți sunt așezate nouă povestiri, care după cum spune și scriitorul, unele dintre acestea au existat în realitate, și pe care le-a povestit în felul său. Și, până la urmă, dacă stăm să ne gândim, a povesti în felul lor, despre lucruri, oameni, întâmplări, este apanajul scriitorului.

În cele nouă povestiri timpul se joacă între prezent și trecut, amintiri și realitate, durere și râs.

Anumite evenimente deschid porți care te poartă în alte timpuri și tot ele, le închid și te aduc înapoi.

Jocul lui cu timpul te face să te gândești la romanul lui Marcel Proust, ”În căutarea timpului pierdut”. Poate e un pic forțată comparația, dar oarecum anumite lucruri prezente le trimit în alte timpuri și după alte amintiri și pe personajele lui Tabucchi.

Cele nouă povestiri sunt: Cercul, Pic, poc, plici, Nori, Cu morții la masă, Între generali, Yo me enamore del aire, Festival, Bucureștiul nu s-a schimbat deloc și Contratimp.

Pentru un dialog interesant îți recomand ”Norii”, dacă vrei să vezi o imagine de neschimbat în ciuda multor schimbări - ”Bucureștiul nu s-a schimbat deloc”, cumva despre o pasiune e foarte frumoasă și povestirea ”Yo me enamore del aire”, de unde află și că ”...viața e făcută din aer, un suflu și gata, și-apoi nici noi nu suntem altceva decât un suflu, respirație, apoi într-o zi, mașinăria se oprește și respirația se oprește”.

Este o carte pentru o duminică după-amiaza, nu se citește greu și tocmai de asta ai tendința să o citește repede, până nu îmbătrânește timpul, dar abia după aceia îți dai seama că nu e chiar atât de simplă. E profundă, ca timpul.