De
cele mai multe ori până și ziua de ieri este prea departe de ce suntem astăzi.
Ne naștem, creștem și învățăm să avem vise, dorințe, speranțe. Nu învățam cum să le și păstrăm.
Suntem schimbători, din motive, o mie. Pentru că ne dorim altceva, pentru că ne
este teamă de dureri, pentru că nu mai țintim atât de sus, pentru că ne-am
obișnuit, pentru că nu mai vrem, pentru că avem impresia că nu mai putem.
Când, pentru Festivalul Luminii de la Onești, mi s-au cerut câteva cuvinte din
postările mele de pe blog, care să se potrivească cu tema evenimentului, am
luat la ”răsfoit” paginile. Și ce sentiment ciudat. Ce vroiam, ce credeam, ce
am ales, ce am devenit. Cumva,
au stat toate, față în față, la aceeași masă.
”Ce vroiam” în haine ponosite, pe
ici colo prea vechi pentru vremurile astea. O bătrânică, îmbătrânită devreme.
Cicălitoare, care are ceva de spus, mereu în șoaptă și cârcotaș.
”Ce
credeam” un adolescent plin de aere, care vede lumea cum vrea el și crede că
poate schimba multe. Un veșnic optimist, ușor arogant. După fiecare replică are
un zâmbet năstrușnic. ”Ce am ales” o persoană calmă, cumva împăcată în lipsa
celor doi de mai sus. Nici colorată, nici ștearsă, nici vorbăreață. Oarecum
simplă. Pe cât plină de regret, pe atât plină de împăcare.
”Ce
am devenit” ... și ușor se conturează chipul meu care fredonează încet ”but
dreams come slow and they go so fast”.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu