Aruncăm cuvintele

Oamenii mint. Mint, pur şi simplu, în general. Şi, până la urmă, hai să fim cinstiţi cu noi, da, mai minţim. Mai mult, mai puţin, mai des, mai rar, pe alţii, pe noi înşine ... minţim.

Şi la fel de uşor aruncăm şi cuvintele. De parcă vreodată nu s-ar putea termina şi ele. Nu ne mai credem tocmai pentru că aruncăm uşor cuvinte în care nu credem şi la momente deloc potrivite. Ne jucăm aşa aiurea ... fără de înţeles, poate fără de rost.

Cuvintele nu mai pot fi reciclate. Le aruncăm şi atât.

Întâi spunem şi apoi facem, întâi ţipăm şi apoi trântim, întâi ameninţăm şi apoi altcineva simte rezultatul acţiunilor noastre. Ne credem din ce în ce mai puţin, pentru că doar le rostim. De prea puţine ori mai descriu şi fapte.

Mă gândeam la asta dimineaţa în drum spre radio, când o femeie i-a aruncat bărbatului de lângă ea, aşa pur şi simplu, cuvintele: te dau în judecată şi gata! Prea tare, prea dimineaţă pentru asta. Oare, după câţi paşi a uitat? Căci părea doar hotărâtă de a rosti nu şi de a acţiona.

Tu, câte cuvinte doar arunci pe zi? Cât de tare eşti fiul risipitor?