Timpul ...

Are un sunet aparte când trece. Trece pe lângă noi, cu noi.

De cele mai multe ori spunem că nu ne ajunge. Că se duce prea repede. Că azi parcă era azi, dar de fapt e deja mâine.

 Așteptăm cu nerăbdare câte ceva. Și apoi parcă nici nu a fost, așa de repede a trecut.

Și cu toate astea încă ne mai jucăm cu el. Încă mai avem momente când îl ignorăm. Când parcă nu facem nimic cu el. Se duce spre un neat și atât. Apoi îl plângem că s-a dus.

Îl petrecem în locuri unde nu am vrea să fim. Dar stăm. Pentru că trebuie, pentru că avem nevoie, pentru că ne gândim că așa e bine.

Îl petrecem lângă oameni nepotriviți. Nu învățăm nimic de la ei și cu ei. Nu ne fac să râdem și nici măcar să plângem cu rost. Nu ne ajută, nu ne încurcă. Nimic.

Dacă ți-aș spune cât timp am pierdut aiurea în locuri unde nu aș fi vrut să fiu, la braț cu oameni lângă care nu aveam ce căuta, te-ai întreba oare cât mi-a mai rămas. Aș vrea să cred că destul cât să îl mai petrec și cu folos și lângă cine trebuie.

Îmi place să dorm și abia după ce mă trezesc îmi dau seama că îmi place să dorm propriul meu timp. E doar un exemplu pentru cum îmi dau seama întotdeauna un pic mai târziu.

Ne suflă în ceafă timpul care trece prea repede dar sunt atâtea momente în care parcă doar îl împingem să treacă nu îl și petrecem.