Podul lui Dumnezeu

In fiecare dimineata la radio, la fiecare sfarsit de ora anunt radarele. Introducerea pentru aceasta calatorie poate semana cu o interventie la radio care inchide ora.

E sfarsit de ora, 7 minute pana la fix si in mod normal ti-as spune pe unde sunt radarele. Ei bine iti spun doar sa incetinezi ca si cum ar fi radar si sa te bucuri daca treci pe Podul lui Dumnezeu. E un loc minunat si zic sa te grabesti incet pe acolo. Inchid ora Sasha Lopez-Weekend si Adelle-Someone like you, o super piesa, super versuri si o voce exceptionala. Ne auzim ora urmatoare, calatorie placuta!


În Ponoarele, lângă Baia de Aramă, se află Podul lui Dumnezeu, un pasaj rutier unic în ţară. Este cel mai mare pod natural din România iar la nivelul Europei este al doilea ca dimensiune şi singurul deschis circulaţiei cu autovehiculele. Locul este fermecător datorită legendelor care îl înconjoară. Acest pod este, conform poveştilor, mărturia că binele a învins răul.

Podul lui Dumnezeu se află pe drumul principal care leagă Târgu-Jiu de Drobeta Turnu Severin pe varianta Baia de Aramă. Nu este, din nefericire, nici un indicator special care să marcheze locul în mod deosebit dar este unul minunat. Peşteri, lacuri, legende, poveşti ... toate fac din acea zonă, una desprinsă din basme.

Locul în care locuia necuratul
Podul lui Dumnezeu este un loc plin de legende. Apariţia lui este învăluită în mister iar adevărul fiecare îl poate alege. Unele dintre legende spun că în acest loc locuia dracul şi sătui de răul pe care îl facea, oamenii i-au cerul lui Dumnezeu să îi scape de el. Dumnezeu a izbit cu palma tavanul peşterii şi aceasta s-a prăbuşit peste el. Necuratul a reuşit să se strecoare şi să scape iar acesta încă mai există prin acele locuri, dar Dumnezeu veghează şi îi apără de rele. Se spune că cei care trec pe pod rămân fără frâne dar nu păţesc nimic pentru că sunt ocrotiţi. S-a întâmplat ca unele maşini să cadă de pe pod în gol dar şoferii nu au păţit nimic. Un biciclist, care traversa şi el podul, a căzut în gol dar a scăpat nevătămat.

Legenda Sfântului Nicodim
O altă legendă care vorbeşte despre apariţia podului este legată de o legendă a Sfântului Nicodim. Acesta ar fi fost construit de Dumnezeu ca Sfântul Nicodim să treacă spre Tismana, după ce oamenii l-au alungat din comună. Sfântul Nicodim a plecat de pe acele meleaguri dar a lăsat în urmă un blestem: apa să se zbuciume, să fie fără peşti şi să o înghită pământul. Acest lucru s-a şi adeverit. S-au construit opt mori care au fost abandonate iar în apă nu trăieşte nicio vietate.

Construit de om
O altă variantă a apariţiei podului apare în cartea „Dacia Preistorica” a lui Nicolae Densuşianu. Conform datelor din aceasta, podul este rezultatul activităţii omului, a fost săpat cu multă îndemânare în stânca ce se află acolo din vechime pentru ca lacul să se scurgă.


Locul lacurilor carstice
De-o parte şi de alta a podului se află lacurile carstice Zătonul Mare şi Zătonul Mic. Zătonul Mare este cel mai mare din România, are o adâncime de 20 de metri şi o suprafaţă de aproape 2 kilometri pătraţi. Pe timp de secetă seacă fiind înghiţit de sorbul Peşterii Bulba, ale cărei galerii se întind pe toată suprafaţa comunei Ponoarele.
Lacul Zătonul Mic, este numit lacul fără fund, pentru că nici un scafandru nu a reuşit să-l atingă. Lacul de fapt este o prelungire a Peşterii Bulba.

Despre drum, locuri şi oameni Târgu-Ocna şi Slănic-Moldova

A dat Domnul şi a venit vremea să mai adaug câte ceva la povestea Despre drum, locuri şi oameni.
Încă de atunci am spus că încep drumul cu Târgu-Ocna şi Slănic Moldova şi nu întâmplător, pentru că vorba cuiva nimic nu este întâmplător. M-am conturat ca om în timp ce „băteam” drumurile spre Târgu-Ocna şi Slănic.

Nici până la vârsta asta nu m-am prins dacă viaţa este ca o gară sau ca un tren. Pentru fiecare am câteva explicaţii dar un răspuns general valabil, mulţumitor pentru mine nu am. Poate fi gara în care îţi aştepţi trenul sau gara în cobori să îl iei pe următorul, pentru că întotdeauna mai vine unul. Poate fi trenul în care mergi, îţi faci călătoria, vezi oameni, auzi poveşti, zâmbeşti sau plângi şi cobori. Oricum ar fi, era toamna lui 2001, eram în gara prin care trecea trenul care avea să mă ducă la Târgu-Ocna. Un alt drum, un alt loc şi alţi oameni aveau să mi se arate. Unul doar al meu pe care să îl descopăr cât vreau. Nu m-a dus capul atunci să profit mai mult, eram doar un licean repartizat prin calculator la un liceu la 20 şi un pic de kilometri distanţă de oraşul natal. Eram chiar supărată, dintr-un oraş cât dopul de Cola, nu am ajuns decât în altul.
Mi-a trecut şi am deschis ochii şi am avut norocul să văd oameni minunaţi. De acolo mi se trage pasiunea pentru unele cărţi, personaje şi citate. Acolo mi-am făcut prieteni buni dar care în vâltorile vieţii s-au pierdut. Dar unii oameni tocmai de asta devin preţioşi că îi laşi timpului cărora aparţin. A rămas şi acum o brumă de amintire care îmi schiţează un zâmbet frumos.
Tot acolo cineva mi-a arătat ce înseamnă un film bun. Dar numai atât a reuşit, căci gusturile mele la filme au rămas la fel de proaste. Dacă e siropos şi cu multe clişee, m-a cucerit.
Făceam naveta, (fie vorba între noi nici acum nu am scăpat) şi aşa am învăţat să privesc feţe de oamenii. Descoperi gesturi, ochi, grimase, dincolo de care se ascund multe poveşti. Poţi încerca oriunde te-ai duce să spui stop gândurilor tale şi să priveşti oameni minute în şir. E o lecţie interesantă şi prea personală ca să pot să îţi spun şi ce poţi descoperi.
Pe vremea când învăţam acolo oraşul nu era staţiune, acum e. Dacă e să îţi zic ceva care să te facă să îl vizitez e că uneori merită să asculţi încercarea de forfotă a unui oraş mic. Ar fi chiar rău să ratezi Salina, e un oraş de sare la adâncime. Dacă mai cauţi pe aici pe blog, găseşti un articol întreg despre Salina Târgu-Ocna.
Important iar mi se pare Biserica Răducanu. E istorie şi pe bune zic, merită. Peisajele din jur sunt chiar frumoase şi orice boem trebuie să le bifeze.
De aici, uşor ajungi la Slănic-Moldova, Perla Moldovei cândva, astăzi din nefericire doar o staţiune care se mai zbate pentru identitate. Datorită poziţiei geografice orice plimbare pe acolo nu e ratată şi nu trebuie să uiţi să îţi iei o sticlă cu tine pentru apa de la izvoare. (nu e bună toată de băut, e pentru diferite tratamente, dar merită să încerci o degustare)
Unii oameni ai locului sunt plini de poveşti şi dacă îi găseşti la crâşmele de pe lângă drum îţi povestesc câte în lună şi stele despre ce a fost Slănic-Moldova. Dacă mergi vara ai ocazia să îi mai vezi pe unii care cioplesc piatră de râu. De la ei am învăţat ceva tare, bun de folosit şi în viaţă: pe ce piatră ai pus mâna, nu îi dai drumul indiferent cum e, o ciopleşti până o faci cum îţi place. Trage-ţi voi morala.
Slănic-Moldova are un loc aparte în sufletul meu şi asta pentru că acolo am cunoscut un om care a stat atât de aproape de sufletul meu şi acolo am învăţat şi descoperit toate feţele dragostei. Drumurile s-au separat dar unele lucruri nu se şterg niciodată şi uite aşa unele locuri capătă un farmec aparte. Voi trece cu drag pe acolo şi datorită unor astfel de amintiri. La fel, dacă mai cauţi pe blog găseşti un articol despre Slănic, detaliat.
Patru ani mai târziu, liceul a devenit „cimitir al tinereţii mele” căci în vâltorile vieţii m-a aruncat. Când m-am prins de importanţa tuturor lucrurilor şi oamenilor pe care i-am descoperit acolo a trebuit să plec la facultate. Târziu mi-am dat seama că au lasat amprente şi mă bucur, că frumoase în sufletul meu. Dar aşa e tot timpul: „Sunt drumuri ce ne caută demult şi-ajung la noi când noi suntem plecaţi în căutarea lor pe alte drumuri.” (O. Paler)
Am plecat spre alte drumuri dar mai târziu mi-am dat seama că ceea ce speram să găsesc în agitaţia marilor oraşe, tot aici am găsit.

Urmatoarea oprire, Bucureşti ... un alt loc plin de povesti, majoritatea comice. E locul in care am crezut că voi poposi pentru mult timp ...dar nu a fost să fie decât un an.

Calatorie imaginara

Am descoperit de ceva timp cateva locuri din Romania foarte frumoase si interesante: Podul lui Dumnezeu, Biserica din adancuri, Hanul Ancutei s.a. O sa va povestesc despre toate ... abia astept. Mai trebuie sa adaug cate ceva si la povestea Despre drum, oameni si locuri. Pana atunci insa de mult imi doresc sa scriu despre o calatorie imaginara spre o lume de poveste. De data asta e doar un drum imaginar. In realitate s-a pus punct. E ceva ce vroiam de mult sa scriu si vine acum doar ca un pansament.


Se spune ca intalnirea dintre doi oameni pare intamplatoare, dar se intalnesc exact cand trebuie. De data asta nu stiu daca a fost chiar asa. S-au intalnit e drept, intamplator, intr-un timp, nu chiar indepartat, dar fara scop. Poate ca nu ar fi trebuit niciodata ... a ramas totul pierdut in atata risipa de materie.
I-a unit in timp aceeasi boemie si aceleasi vise. Deseori inchideau ochii si erau intr-un alt timp si intr-un alt loc, alti oameni dar aceeasi iubire.