În căutarea a nu știu ce …

În căutarea a nu știu ce …

Trăiesc unul din cele mai urâte momente din ultimii doi ani din viața mea, îi ziceam în urmă cu o seară prietenei mele iar ea mi-a răspuns zâmbind: sper să fie acesta, singurul moment urât din toată viața ta. Corect, am zis în sinea mea. Cine știe la câte lucruri ciudate și urâte voi mai fi martoră. Cine știe câte zbateri interioare voi mai căra după mine. Cine știe câte nopți voi adormi greu, învelită de prea multe gânduri care nu mă vor lăsa să îmi dau seama ce vreau.
E drept, pe lumea asta se întâmplă multe tragedii, mult prea urâte iar eu doar mă alint. De fapt, e doar un chin care arde mocnit în mine, e doar în mine și doar al meu despre care nu pot vorbi pentru că nu pot să îl îmbrac în cuvintele potrivite. Nu îmi găsesc locul dar poate că nu îl caut nici unde trebuie.
De câte ori nu mi-a fost prea bine mă gândeam la două lucruri care să mă ajute să mă dau jos din pat: 1 – din spațiu Pământul se vede atât de mic, deci cât de mari pot fi în realitate problemele mele?, 2 – soarele totuși mai răsare în fiecare dimineață cu toate că vede atâtea lucruri urâte peste zi.
Am citit azi un articol care ne îndemna să ne uităm peste lista pe care am făcut-o la începutul anului pentru că deja jumatate din el s-a dus. Eu nu am nici o listă, am decis să renunț după ce în urmă cu un an am avut una imensă din care nu am făcut mai nimic, pentru că din ianuarie și până la sfârșit m-am schimbat de o mie de ori și mi-am dorit de alte un milion de ori, alte lucruri de fapt.
Deci fără liste doar cu dorințe. Aveam vreo două: una să plec voluntar în Africa, dar am renunțat în favoarea serviciului meu ”minunat”, pe care l-am pierdut, deci am ales prost, prea prost și a două să plec în primăvară la Paris, unde nu am ajuns tot din cauza serviciului meu și a unei ”cariere impresionante” care mă scoate din sărite acum.
Pentru că prea multe se întâmplă în mine și deloc bine, simt că am ajuns într-un punct în care nu mai cresc ba mai mult nici măcar nu știu cum mai vreau să cresc și nu îmi vine decât să îmi iau lumea în cap și să plec pentru un timp. Cu siguranță m-aș opri în Paris. Aș vrea doar să trăiesc liber, fără să îmi pese de ceva. Aș spăla vase, aș mătura străzi, m-aș plimba pe malul Senei, aș citi pe iarbă, m-aș gândi la mine, aș da naibi totul doar pentru o gură de alt aer. Aș trânti de primul asfalt telefonul pe care îl urăsc și care merge ca un smartphone doar când vrea el cu toate că am dat o căruță de bani pe el și aș prefera o cartelă și un telefon public la care să apelez rar, doar când mi-e prea dor să îi aud pe cei dragi. Nu aș renunța la laptop-ul în care poate aș scrie mai mult de două rânduri la cartea de care zic de ceva vreme încoace că mă apuc.
Poate m-aș vindeca sau poate măcar ar fi experiența pe care mi-o doresc din suflet.
Dar în realitate ….mai greu de plecat, mai degrabă de visat. Poate nu am curaj sau poate nu e pentru acum pentru că se spune că lucrurile se întâmplă nu când vrei tu ci când vor ele. Și așa o fi.
Călătoria asta deci e bună și ca vis cel puțin până când mă voi simți mai bine.