Am o listă …

 … lungă sau scurtă, nu știu, de oameni pe care nu am vrut să îi rânesc, dar mi-a ieșit extraordinar. I-am făcut să-i doară, i-am dezamăgit, am plecat, nu m-am uitat înapoi, nu m-am întors, i-am mințit, le-am dat speranțe și apoi le-am luat. Sunt și eu ca toți oamenii uneori, de departe ceva, de aproape nimic.

Nu aș vrea să zic îmi pare rău că-i prea clișeu și poate că nici adevărat. Atunci când am făcut-o nu m-am gândit la asta, nu mi-a păsat și seara am dormit al naibi de liniștită, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Poate, după aia m-a înghițit tot întunericul, poate, după aia am aflat ce este conștiința … dar după aia. Poate mi-a părut rau, dar după, și după tot timpul e prea târziu.

Zilele trecute am făcut același lucru.

I-am vorbit urât unui om care a fost de prea multe ori bun şi calm cu mine, am râs când și-a pierdut strălucirea din ochi, l-am făcut să doară chiar dacă el nu mi-a ”dăruit” același lucru și cel mai trist, am plecat când ar fi trebuit să rămân și m-am uitat peste umăr doar așa ca să nu mă uit înainte.

Cu siguranță e pe lista celor care poate nu meritau.

Nu mi-a părut rău atunci dar după m-a cuprins o furie pe care mi-am vărsat-o asupra mea, eu, mie, prentru că meritam. După m-am simțit atât de străină față de mine și mă durea propria mea nepăsare.

Ciudat și încurcat și evident aş putea să zic că nu știu de ce fac astea dar aș minți, le fac pentru că așa cum am citit undeva binele și răul au același chip. Și uneori am unul urât, diform, prea urât și pentru mine.

Lungă sau scurtă, pe lista aia e clar, am mai adăugat pe cineva, și fără să vreau, și fără motiv, am mai ridicat un zid, unul după care îmi ascund rușinea pentru tot ce ar fi trebuit să fac și nu am mai putut. Unul după care ascund tot ceea ce poate nu voi mai apuca să fac.