O toamnă printre raze de soare

E o toamnă frumoasă ... încă. E melancolică dar atât de frumoasă. Și colorată, și caldă căci razele soarelui încă ne mai ating. Ne ating și sufletul și amintirile.

Îmi aduc aminte de toamna trecută și am găsit ce scriam aici pe blog, cam pe vremea asta ... dintr-o toamnă mai întunecată. Întunecată afară ... întunecată în suflet:

” De toamna asta … cred că îmi voi aminti ca de o toamnă caldă și apoi prea rece în care mi-a fost dor de multe: de frunzele colorate, de eșarfele pe care aș fi vrut să le port, de ceaiul pe care nu l-am bătut niciodată privind oamenii de pe stradă de la geamul lui, de poeziile lui Bacovia pe care nu am avut timp să le citesc, de ”Convorbirile de joi” pe care abia le-am citit, de cineva pe care am rănit, de cineva care m-a uitat mai repede decât a crezut, de cineva care a fost doar un călător grăbit, de cineva care mi-a spus că vorbesc mult dar nu exprim și sentimente, un cineva pentru care chiar sentimentele înseși sunt străine. Câte toamne … câte amintiri … atâția ani … pe toate le purtăm după noi.”

Și a venit alta. O altă toamnă iar cealaltă pare atât de departe și amintirile parcă din altă poveste. O toamnă frumoasă în care din când în când de la masa noastră ridic capul și văd castanii arămii. Îmi strâng brațele la piept și mă gândesc că a trecut toamna cea rece. Acum e alta. Și-atât.

Una în care îmi port eșarfele, cu frunzele mă joc în parc, am terminat ”Convorbirile de joi”, ceaiul mi-l face el, pe Bacovia l-am descoperit și mai bine, cel pe care l-am rănit e departe și sper că a iertat.

... E o toamnă printre raze de soare.