Mai bine despre Dragobete

Povestea cu Eurovisionul e bună de tocat până la ultima bucățică. Toată lumea scrie pe blog, facebook sau twitter despre asta. E un subiect de actualitate și probabil că îți aduce și câteva vizualizări în plus. Dar, cu toate că nu mă dau în vânt după sărbătorile astea ale iubirii, le prefer în locul lui Turcescu și a sa calificare. Știam eu că nu îmi place Eurovisionul.

Deci, mai degrabă despre Dragobete, varianta românească și mai plină de tradiții a lui Valentine's Day. E ziua care vestește primăvară și în care nu trebuie să ne supărăm sau certăm, pentru a avea parte de iubire tot anul.

Din păcate nu e așa de popular Dragobetele nostru și am auzit de el mai des abia după ce am importat Ziua Îndragostiților. Cumva le-am pus laolaltă pe amândouă, să nu se supere nimeni, și am declarat februarie, luna iubirii.

Dragobetele îmi place că e plin de tradiții și poveste.

Se spune că Dragobetele este fiul al Babei Dochia și reprezintă o figură pozitivă, simbol al primăverii.

                              

De Dragobete, fetele și flăcăii se întâlneau în fața bisericii și plecau în pădure să caute flori de primăvară. Când fetele se întorceau acasă trebuiai să fugă iar acel băiat care o prindea din urmă trebuia să o sărute. De aici și expresia Dragobetele sărută fetele.

Unii tineri în această zi deveneau frați de cruce.

Cei mai în vârstă trebuiau să aibă grijă de animalele din ogradă. În această zi nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricar rostul împerecherilor. Nu se lucra la câmp și nici nu se făcea curățenie în casă pentru a avea spor tot anul.

Fetele mari strângeau zăpada care a mai rămas iar apa topită din omăt era folosită la descântece de dragoste.