Artiști pentru artiști

Scriu dintr-un oraș mic, unul cât dopul de la o sticlă, unde cinematograful, care ținea și ca loc pentru spectacole de teatru sau concerte, a fost închis. Acum e doar o clădire cu un lacăt mare și ruginit.

Mi-aduc aminte când funcționa, că am fost la un teatru de păpuși și la filmul Titanic. Imediat după, s-a închis. Și a devenit tristul oraș fără teatru, la fel ca multe altele din România.

Și-au rămas doar cărțile la momentul în care trebuia ”să vărs” în mine cultură. Puteam doar să citesc teatru și să îmi închipui scena pe care s-ar fi jucat și actorii care dau viață personajelor.

A venit vremea să plec la facultate, într-un oraș mai fericit, mai mare, cu teatru.

Nu știu, poate pentru a recupera timpul pierdut mă duceam cât de des puteam la teatru. Mi-aduc și-acum aminte de prima piesă pe care am văzut-o, ”Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Am stat în picioare pentru că nu știam că trebuie să îți iei bilet din timp dacă vrei și loc. De unde să fi știut?

Nu am spus nu, nici unei invitații la teatru și m-am bucurat enorm când am avut ocazia să văd piese importante cu actori importanți.

Nu știu dacă îmi place teatru pentru că îmi place pur și simplu sau pentru că nu am avut.

După facultate, acasă, dar măcar de la începutul acestui an, în orașul în care lucrez, un pic mai mare, cât două dopuri de suc, s-a redeschis cinematograful, unde o dată pe lună au loc și spectacole de teatru, operă, operetă. În orașul meu, nu departe de acesta, cinematograful a rămas tot închis.

Toate astea se întâmplă în Onești iar spectacolele se joacă cu casa închisă. Sunt pentru oameni cărora le-a fost dos să aibă de ce și pentru cine să iasă din casă.

Se pregătește al treilea spectacol care va avea loc în curând, mai precis pe 1 Aprilie. E o piesă de teatru regizată de Rodica Popescu Bitănescu, ”Viață de cimitir” și ghici ce, nu mai sunt bilete.

Iar viața actorilor am vrut să mi-o închipui frumoasă, boemă, așa, ca de artist, liniștită doar cu furtuni interioase iscate de prea multe gânduri, întrebări, îndoieli. Care în spatele scenei se dezbracă de ei și intră în pielea personajelor.

Dar în realitate e mai puțină boemie și mai multă neliniște iscată de data asta și de atâtea lipsuri materiale. Care în spatele scenei e cam frig și cam gri dar când sunt în fața scenei nu ai crede asta.

Din toate aceste motive am decis să scriu și în felul meu, așa cât pot, să promovez Campania Națională ”Artiști pentru artiști”. Această campanie este inițiată și organizată din anul 2002 și este un stimulator al solidarității de breaslă, un resort financiar pentru artiștii vârstnici cu probleme de existență. În același timp se trage și un semnal pentru public și autorități în legătură cu situația acestora.

În fiecare an, în cadrul acestei campanii, are loc și un spectacol oferit de marii artiști pentru colegii lor vârstnici. Anul acesta va avea loc pe 25 martie, la Teatrul Național București.

Un eveniment frumos cu un scop la fel și cum am mai spus e în puterea noastră să schimbăm ceva. Dacă vrem o lume mai frumoasă și mai bună și noi trebuie să facem ceva pentru că într-o zi toate astea se vor vedea.

Artiștii ne fac lumea mai frumoasă și merită măcar să încerc să le-o facem și noi la fel.