”Adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vise”

”Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele brațe slute
care să lupte nu mai vor.

Cât inima în piept îți cântă
ce-nseamnă-n luptă-un braț răpus ?
Ce-ți pasă-n colb de-o spadă frântă
când te ridici cu-n steag, mai sus ?

Înfrant nu ești atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ți-s.
Adevăratele înfrângeri,
sunt renunțările la vis.” (Radu Gyr)

Cineva mi-a lăsat acest comentariu la unul dintre articole. O poezie prea frumoasă pentru a nu o împărtăși. Evident, finalul m-a pus pe gânduri. De câte ori ați fost înfrânți? Câte vise ați închis după uși ferecate cu lacate a căror cheie s-a pierdut?

Visăm mult, cu ochii deschiși, cu ochii închiși. Credem în ele, le păstrăm aproape, dar, doar puțini credem până la capăt. De cele mai multe ori, visele, rămân vise.

Și eu, pe multe le-am pierdut. Atunci credem mai mult în motivele pentru care am renunțat, decât în ele. Acum motivele mi se par copilării dar visele prea departe de a fi recuperate.

De altele am uitat repede în zori. Mi-am schimbat, în nestatornicia mea, drumurile și dorințele. Am schimbat sentimentele și oamenii de care mă țineam strâns. Și odată cu acestea și visele, toate.

Mai am câteva. Cu unele adorm mereu iar la altele sunt doar poarta de evadare din realitate. Visez la o grădină mare cu lalele și o bibliotecă cu multe cărți alese. E doar vis ... prea departe să mai cred că ne vom întâlni în viața asta. Dar nu vreau să mai adun încă o înfrângere. Vreau doar să-l visez.

Visez să văd Parisul... e mai aproape. Și nu vreau doar să-l visez.

Și mai sunt multe, pe care le car cu plăcere după mine. Mai sunt multe care cântă-n mine.

Vise și înfrângeri. Multe. Și de-o parte și de alta. Până la urmă cred că asta-i de fapt viața. Și ici colo, câte-o împlinire.