Invizibil

Mi-am dorit de câteva ori să fiu invizibilă cu gândul să pătrund în încăperi fără să fiu simțită și să-i aud pe cei din jurul meu. Dar cu timpul am descoperit că poți să fii atât de invizibil totuși, așa în carne și oase. Că poți să treci pe lângă oameni, să mănânci cu ei, să bei cu ei, să dormi cu ei și totuși ... să fii invizibil ... ca și cum nu ai fi. Nu ești simțit, nu ești auzit, nu ești văzut. Nici urmă de prezența ta. Tu vezi tot, dar ei nu văd nimic. 



Ajungi chiar să te întrebi dacă nu cumva chiar te-ai transformat într-o fantasmă. Dacă nu ai dispărut într-un neant neînțeles precum fumul de țigară. Te întrebi când s-a întâmplat asta. Așa pe rând sau dintr-o dată. Cum de nu te văd? Cum de nu te simt? Totuși mai folosești același parfum tare;  dar nu mai înseamnă nimic.

Nu înțeleg cum dintr-o dată nu mai ești văzut. Nu înțeleg cum și de ce se întâmplă asta cum la fel nu înțeleg stăruința de a mai rămâne când nu mai ești nimic. Nici măcar o amintire, nici măcar un iz.

Pentru unii ești precum un clipit. N-are nimic deosebit printre atâtea mii de clipituri pe zi. Crezi că brațele lor te pot cuprinde pentru totdeauna și nu se vor mai desface niciodată dar dintr-o dată uită. Și ușor îți dau drumul, și ușor nu te mai văd, și ușor nu te mai simt, și ușor nici amintire nu mai ești. Căci oamenii invizibili nici măcar amintiri nu devin.

Dar nu pleci. Speri să prinzi forme din nou. Te gândești că e doar în imaginația ta. Mai speri în ceva ce și ție ți-e greu să definești. Dar crezi. Crezi că nu are cum și te străduiești din răsputeri să prinzi forme din nou.

Ți se pare ciudat cum pentru tine toți oamenii dragi nu ar putea deveni invizibili și tu totuși poți. Te întrebi, de fapt, pentru cine însemni ceva? Însemni pentru cineva?

Și uneori mai prinzi forme. Și ce faci? Uiți că ai fost invizibil? Îți mai dorești să fii vreodată invizibil? Sau uiți tot ca și cum nu s-ar fi întâmplat, totul ca să mai poți adormi liniștit.