Drumuri mocirloase

Nu am ajuns încă la vârsta la care să știu dinainte de a păși că voi da de drumuri mocirloase. Nu le simt de la început, nu le cunosc dinainte. Poate cu timpul voi învața cărora să le întorc spatele înainte să mă murdărească, să mă prindă precum ielele și să mă arunce afară după ce au mai tăiat un pic din mine, omul.

Acum pășeșc pe toate și după ce le parcurg anevois, și încerc la nesfârșit, și cred că la finalul lor va apărea curcubeul, îmi dau seama că în noroi nu vor răsări niciodată flori.

Mă afund, nu am aer, îmi pierd părți din mine dar îmi dau seama de asta după ce deja am început să le parcurg.

De multe ori am crezut că vor fi senine și frumoase, că mă vor crește frumos, că mă vor duce la destinații calde și de mult așteptate. Dar nu a fost așa. De pe multe am fost aruncată de unde am început, de pe mute m-am întors cu mai multă amărăciune, din cauza multora am plâns, din cauza multora mi-am pierdut crezuri.

Dar cumva, toate astea mi-au bătătorit tălpile. Încă mai calc pe unde nu trebuie, dar nu mai doare la fel. Renunț la timp. Dacă nu-i văd capătul mă întorc. Mă murdăresc mai puțin, mă spăl repede și tot așa încerc să uit.

Dar, nu am crescut încă atât de mult. Urmele lucrurilor și oamenilor care nu ar fi trebuit să fie sunt mai puține, dar nu lipsesc încă. Până la albul imaculat care să mă îmbrace și pe dinăuntru și pe din afară mai este. Mai aștept. Mai învăț.