George Bacovia – într-o lectură sociologică

”Aici  sunt eu,

Un solitar

Ce-a râs amar

Și-a plâns mereu.

Cu-al meu aspect

Făcea să mor

Căci tuturor

Păream suspect.”

... și-a râs amar, solitarul, în condiția sa de trist, plin de nevroze, de țap ispășitor, cu obsesii și chinuit parcă de lumea goală de vise, un timid, un simplu funcționar la stat, cu înclinații literare.

Cu o viață simplă și chinuită, singura salvare i-a rămas în poezie. Dacă nu primești o viață deosebită, primești măcar un destin de scriitor. Și l-a primit, născut chiar sub semnul incertitudinii într-un târg ploios și murdar, cu ulițe noroioase din care s-a inspirat și care i s-au infiltrat adânc în simțiri, încât și după rătăciri în București sau Iași, destinul i se încheie sub același amurg violet al Băcăului.

Găsim în cartea lui Mihail Petroveanu ”George Bacovia”: ”M-am născut la Bacău prin 5 sau 6 septembrie 1881”. Ezitant și cu propria dată de naștere. Până la urmă, nici nu mai contează ziua exact, e un detaliu. A fost ”așezat” în orașul care trebuie și în anotimpul care l-a inspirat și obsedat: toamna. Și de aici încolo, e doar poezie.

Un ”cadou” perfect pentru scriitorul dezolat, dezolant, rece și cenușiu ca plumbul, care urma să devină. Avea toate cele necesare pentru ca poeziile sale să facă din Gheorghe Vasiliu, George Bacovia.

A inclus în opera vieții sale tot ce a simțit. Mesajul său a fost propria depresie trăită profund în târgul cețos, murdar, cu un râu care curgea liber și deseori inunda orașul. Condițiile sociale au determinat cadrul activității sale. Poetul și-a exprimat epoca, al unui Bacău departe de ceea ce este astăzi. Un loc unde ”pe-afară de stai/te-năbuși de fum”, cu un parc solitar și secular, cu locuințe lacustre unde ”ard, afumate, triste felinare” și ”ziduri vechi stau să se dărâme” iar noaptea ”gemuri triste se aprind” într-un ”târg ploios”. După un geam trist stătea și el tăcut zile întregi, absent și închis în sine. Singur, în camera de unde nu cobora nici măcar la masă.

Orașul i-a dat nevroze și inspirație. Și astăzi plutește aceeași melancolie chiar dacă în locul ulițelor sunt acum străzi. Și în centru se ridică o statuie firavă, parcă bolnavă și cocoșată de atâtea gânduri ale poetului. Iar în fiecare seară se lasă același amurg violet peste oraș.

Seria de împrejurări din viața sa l-au ajutat pe Bacovia, să devină Bacovia. De mic a fost bolnăvicios și surâsul i-a fost trist. Nu s-a remarcat cu nimic. Nu a avut ambiții deosebite, liceul a fost doar ”un cimitir al tinereței” iar facultatea care nu i-a servit la nimic abia a terminat-o târziu, în jurul vârstei de 30 de ani, după depresii și renunțări. A terminat Facultatea de Drept ca mai apoi să nu calce în Tribunal și să îl vadă doar o construcție prea rece în care oricum nu și-ar fi găsit locul.

Nu s-a regăsit nici în București, unde a început Facultatea, nici în Iași, unde târziu, a terminat-o. Ambele locuri i-au produs depresii prea dureroase și obositoare pentru firea sa firavă. Bacăul i-a fost singurul destin. Un oraș care i-a luat sufletul și mintea. Un oraș care l-a lăsat neom, dar l-a făcut poet. Am putea crede, că fără Bacău, Bacovia nu ar mai fi fost poetul tristeții? Poate nu ar mai fi fost Poetul deloc? Și-ar fi găsit inspirația și în București sau în Iași, departe de valea lungă a Bistriței?

Un univers ermetic

Întreaga s-a viață a trăit-o în el. Lumea din afara sufletului lui era prea tristă și goală pentru poet. Adevărata sa lume a fost în sufletul său. A fost doar umbra unui călător pe acest pământ. O adiere care a lăsat în urma sa versuri pline de simțiri.

Universul lui Bacovia este al obsesiei. A trăit într-un spațiu ermetic și asta s-a reflectat cel mai bine în poezia sa, obsedantă, deloc bogată în cuvinte. Parcă, exact după sufletul său, a ales cuvintele care descriu cel mai bine tristețile și abisurile prea negre ale sufletului uman, și le-a așezat în versuri.

Nu a ilustrat mari teme filosofice dar a descris ca nimeni altul simțirile sale. Le-a ”disecat” prea nemilos. Parcă miroase durerea sa. Parcă te învăluie și nu mai scapi. Și altor mari poeți români, și mărturie stau versurile lor, lumea li s-a arâtat tristă și infectă, dar numai lui Bacovia într-un fel anume. Lumea nu i s-a arâtat tristă, a fost tristă, de la un capăt la altul. A folosit cuvinte de înțeles pentru toți dar le-a așezat subtil unele lângă altele atât de potrivit, încât tabloul tristeții este sublim de frumos. E o poezie simplă, dar elegantă. E ca o doamnă tristă cu maniere regale.

La fel ca în viață, poezia sa s-a învârtit între aceleași obsesii, scurte reveniri și depresii adânci, câteva succese și multe alte eșecuri.

Pentru o lectură sociologică aspectele biografice sunt foarte importante în ciuda a ceea ce spunea Emerson. La Bacovia biografia sa, în galben și violet, pe timp de toamnă, se găsește toată în poezie. Poezia a fost singura lui alinare, în fața vieții dezgolite de tot și toate?

Un poet deloc profilic, cu pauza întinse. Exact ca în viață. Fără nimic care să atragă atenția asupra lui, care a pus pauză zilelor pentru a lâncezi în depresiile sale, cu slujbe mici, neînsemnate și prost plătite, cu multe încercări dar care și-au găsit sfârșitul prea repede.

La fel, și poezia sa se învârte, repetitiv, în același cerc. Numai dacă ne uităm peste titlurile câtorva poezii, ne dăm seama de universul său ermetic, de sufletul său închis între aceleași dileme. Iată doar câteva titluri: ”Amurg de toamnă”, ”Spre toamnă”, ”Nevroză”, ”Melancolie”, ”Nervi de toamnă”, ”Amurg”, ”Amurg violet”, ”Seară tristă”, ”Note de toamnă”, ”Amurg de iarnă”, ”Amurg antic”, ”Toamnă”, ”Singur”, ”Plumb de toamnă”, ”Nervi de primăvară”, ”Plumb de iarnă”, ”Note de toamnă”, ”Monosilab de toamnă”. Numai privind acestea îți închipui un poet de plumb. Un poet cu o viață tristă în scris și în afara scrisului.

Și putem să ne întrebăm, Bacovia , știind că nu mai are nici o salvare de a fi altfel , a stors din nefericirea lui, bucuros, cât a putut? A rămas schilodit de dragul artei?

Bacovia pare că s-a născut exact în locul care trebuia și în timpul potrivit. Al unui Bacău urât, exact toamna, anotimpul ploios, ploaia de care îi va fi mereu frică. Ar mai fi fost Bacovia, fără Bacău?  Am crede că nu. A fost ”închis” în Bacău iar el a ”închis” Bacăul în poezie.

Un țap ispășitor

Teoria țapului ispășitor arată că atunci când nu poți descărca frustrarea agentului frustrat rezultă agresiuni fizice sau simbolice asupra mai multor persoane vulnerabile.

Agresiunea este un comportament adaptat cu intenția de a-i face rău celuilalt fizic sau psihologic.

Teoria explică faptul că dacă inhibițiile sunt mari în ceea ce privește sursa stimulării dezagreabile, agresiunea se poate deplasa asupra unui țap ispășitor. George Bacovia a trăit și a scris ca un țap ispășitor. El însuși s-a pedepsit și și-a agresat sufletul și gândurile.

El singur ”s-a numit” țapul ispășitor al vieții sale. Nu și-a vărsat durerile asupra nimănui. Doar asupra sa. Poeziile sale sunt o prelungire a trăilor din viața sa, unde și-a manifestat dezgustul infectului care l-a pătruns. ”S-a biciuit” cu versuri grele, s-a chinuit și pedepsit. Poetul George Bacovia a fost țapul ispășitor al omului George Bacovia. A stat singur în cavou, lângă mort, și era frig, e singur și tresare cu gândul la atâtea locuințe lacustre, gândurile i se înnegresc, se întoarce acasă, topit de băutură, geme și plânge și-l urmărește obsedant un gând care-l îndeamnă: ”Dispari cât mai curând”.

Conform teoriei țapului ispășitor ”cu cât un individ posedă mai multe însemne victimare, cu atât își sporește șansele să atragă trăsnetul asupra lui.”

George Bacovia a avut toate însemnele. S-a născut bolnăvicios, în Bacău, toamna, nu a primit nici măcar o dată fixă de naștere, râsul avea un aer trist, cu puțin noroc și, și mai puține recunoașteri. Și a atras toate ”trăsnetele asupra lui”. Și-a plătit. A plătit cu versuri triste în care cuvinte ca singur și trist s-au repetat amar ca un sunet de clopot funebru.

De asemenea teoria spune că ”persecutorii se izolează în logica reprezentării persecutorii și nu pot să mai iasă din ea.” Nici Bacovia nu a mai scăpat de propriile persecuții, ba chiar în poezie și-a găsit mereu scuze pentru tristețea pe care a cărat-o cu umerii lăsați toată viață.

”Ce lume –așa goală de vise!

... Și cum să nu plângi în abise

Da, cum să nu mori și nebun?”

A schițat propria sa lume goală de vise. Miroase  a cadavre, plouă prea mult ... cum să nu fii singuratic, ciudat, trist?

”Zadarnic e soare, și-un cer ideal –

Tot mai aproape e-al vieții real.”

Și toată viața și-a trăit-o în propria persecuție. S-a chinuit amar. Nu a mai putut scăpa nici măcar de Bacău. Mutările sale la București și Iași s-au încheiat în depresii. S-a chinuit singur, să ajungă înapoi, în locul care vibra în ton cu melancoliile sale.

”Dacă nu-i cu cine vorbi/ Se scrie”. Și ”s-a pedepsit” la tăcere și în locul vorbelor a preferat poezia. Chiar el a spus că nu poate comunica cu oamenii. De aceea și multe absențe publice.

Vorbește cu umilință despre el, cu ironie și dispreț. Se pedepsește, pentru că așa trebuie pedepșiți toți țapii ispășitori.

S-a pedepsit și în viață cu o simplă slujbă de funcționar, poate de aceea a și criticat în poeziile sale clasa politică iar personajele sale sunt oameni cu uniformă.  

A terminat cu greu Dreptul dar nu a călcat niciodată într-un Tribunal. A renunțat și la slujba de profesor. A acceptat mai degrabă tot cei mai umilitor.  Aproape că a înnebunit când a primit funcția de copist clasa a III-a.

Și a vrut să-l umilească toate. Să simtă degradarea și durerea să-i atingă toate organele. Să fie ca o ciumă de care pe veci să nu mai scape. Și-a murit ca un țap ispășitor  bolnav de multă vreme, slăbit de propriile persecuții. S-a stins bătrân de tot, aproape de zilele în care înfloresc trandafirii roșii ca sângele; sânge semn al violenței creatoare care s-a revărsat în versuri memorabile.

Intenționat a vrut să-l înghită vidul?

Citind opera și viața sa, mă întreb, conștient Bacovia a rămas Tristul literaturii române? Intenționat a rămas închis în el și în Bacău? Spuneam că e propriul țap ispășitor. Și a acționat în consecință până la finalul vieții. Din obișnuință, din incapacitatea de a mai ieși din propriul cerc al durerii, pentru poezie?

Tot în sociologie există o teorie foarte cunoscută care explică cum acțiunile oamenilor sunt obiective. Este vorba de Teorema lui Thomas, formulată în 1828 și care spune că: dacă o persoană definește o situație ca fiind reală, ea devine reală prin consecință.

Teorema a fost formulată pentru a explica teoria sociologică conform căreia condiția și comportamentul uman depind nu de o situație dată, ci de o situație definită.

Bacovia și-a găst o viață de trist care într-un final a devenit o mare existență. Dacă Bacovia și-a definit viața ca fiind tristă, chiar a fost tristă în poezie.

Viața sa tristă a devenit reală prin poezie. Există o oglindire perfectă a lui Bacovia în opera sa.

Citind versurile lui vezi parcul Cancicov pustiu ca un cimitir lung și nesfârșit. Vezi piețe cu oameni palizi ce fac gesturi ciudate, un târg de plumb ... și-ți vine să râzi fără sens. 

-Lucrarea premiata la Toamna Bacoviana 2013.