Un produs Blogger.

O străbunică

duminică, 24 noiembrie 2013

Era o uşă mică şi veche din lemn. Un lemn atât de uscat că-şi pierduse şi culoarea. Nici măcar încuietoare nu avea şi îi auzeai scârţâitul de câte ori se deschidea. Se bălăngănea şi mereu te izbea în spate. Te enervai şi dacă nu aveai o frică prea mare de Dumnezeu ca ea, nu scăpai fără sa înjuri. Era uşa magaziei de rumeguş. O încăpere destul de lungă cu un acoperiş jos şi mereu plină până aproape de tavan. Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată goală. Nu ştiu nici măcar cine îi aducea rumeguşul acolo. Ştiu doar că era mereu plină. Abia târziu mă gândeam oare cum se umplea magazia de avea mereu un aer apocaliptic. Ai crede că făcea ceva vrăji dar nici vorbă pentru o bătrânică cu prea multă credinţă în Dumnezeu. Nu îşi începea ziua şi nu şi-o încheia fără o rugăciune şi fără să citească din Biblie. Iar vrăjile şi Dumnezeu nu locuiesc sub acelaşi cer.

Oricum, era o cameră care mă înspăimânta mereu. Îmi închipuiam tot felul de vieţuitoare care pot sări din mormanul uriaş de rumeguş. Şi vedeam lighioane care se înfruptă din lacrimile de lemn. Şi mirosul. O, îl simt şi astăzi. Era umed. Un amestec de rumeguş şi pământ ud, sufocat de puterea acestuia, şi care a fost pedepsit să nu vadă niciodată lumina soarelui. Un miros ciudat şi unic. Şi îl simt, deşi au trecut ani de când nu mai e printre noi şi nu am mai văzut acea casă. Nici nu mai ştiu dacă mai e în picioare sau dacă o mai locuieşte cineva. Cât despre magazia de rumeguş, cred că de mult nu mai există. Cine mai foloseşte astăzi aşa sobe?

Mi s-au şters atâtea din memorie. Nu şi mirosurile. Nu mai ştiu nici data când a murit. Nu pot să mi-o aduc aminte. Sigur eram în clasa a şaptea şi luasem primul nouă la chimie. Mergeam pe drum şi aş fi vrut să mă bucur dar era un aer ciudat şi nici vorbă a bucurie. Aşa că nu ştiam ce să fac cu nota asta şi nici cu moartea asta. Nu-mi aduc aminte să fi suferit prea mult. Şi nici dor vreodată nu mi-a fost de ea. Cu toate că, se pare, că am iubit-o. Dar nu am trecut niciodată pe la mormântul ei. Nici nu ştiu dacă aş sti să ajung.  Oricum toate mormintele mi se par la fel. O mână de pamânt peste o urmă de om. A fost ca şi cum am închis uşa şi nici măcar curiozitate să mai privesc înapoi nu am avut. Mi-am blocat amintirile şi vremurile petrecute cu ea şi atât. Fir-ar! Oare iubirea până la ce grad de rudenie e reală? Până la străbunici mai ajunge? Sau e doar o urmă prea palidă ca să îţi dai seama ce simţi? Şi cum se face că ai un creier plin de amintiri şi poveşti? Al dracului memorie şi creier. Iar asta cu mirosurile ma înnebuneşte.

Aprigă femeie. Mi-o aduc aminte mereu singură. Aşa cred că a crescut-o şi pe bunica mea. Niciodată nu mi-a povestit de vreun bărbat în viaţa ei. Nici măcar de tatăl bunicii mele. Plecase la război şi cam atât. I s-a dus urma ca şi cum nu ar fi trecut pe acest pământ. Cred că atât îmi aduc aminte. Sau e poate doar imaginaţia care îmi joacă feste.

Purta mereu batig şi mustra toate femeile care trecute de o vârstă bună nu purtau. „De ce umbla ele aşa mândre? N-au deloc respect?” Eram prea mică să înţeleg ceva şi doar mă amuzam de ea. Mereu o chinuiam şi o supăram. Nu era blândă de fel, ca orice alt om care a înfruntat viaţa singur, dar mie nu-mi era niciodată teamă de ea. Aş plânge dacă mi-ar sta în caracter. Aş plânge pentru toate non-amintirile şi pentru toate cvasi-sentimentele, puţin, care m-au încercat.

Avea o casă mică cu pereţi crăpaţi din chirpici care duhneau a bătrâneţe. Era un miros al timpul ros, tocit de-atâtea evenimente. Erau două camere separate de o uşă cu geam, care scârţâia, şi o ială dintr-un fier tot timpul rece. Parcă dintotdeauna a stat în acea casă.
Bucătăria, când mă gândesc la acea încăpere, îmi miroase a papanaşi. Aluat umplut cu brânză şi fiert în ceaun. Ceva oribil. Dar când îmi povestea ea mi se păreau minunaţi. Şi nu pentru că ar fi avut cine ştie ce efect poveştile ei sau felul cum o spunea. Era vorba doar de curiozitatea mea de copil. Eu stăteam pe pat. Ea povestea şi îmi făcea chestiile alea de-a dreptul scârboase. Cred că şi ea era bucuroasă că în sfârşit stăteam liniştită. Că o ascultam, puneam întrebări şi mă minunam de răspunsuri. Nu-mi aduc aminte de alte mâncăruri cu toate că stăteam zile bune  la ea, în luni de vară. De altfel, nu o văd nicăieri. Nici în bucătărie, nici în grădină ... nici nu ştiu dacă adormeam lângă ea.  Am doar o imagine cu un chip. Poate vag, îmi aduc aminte de mirosul cartofilor făcuţi în untură. În rest nimic. Nimic. Toate s-au dus într-un paradis al lucrurilor uitate.

Şi camera. Odaia cea bună cu soba de rumeguş în jurul căreia stăteau sprijinite de perete vederi. Abia alea îmi trezeau curiozitatea. Vedeam ţări şi oraşe despre care nu ştiam nici unde sunt pe hartă şi dacă chiar sunt în realitate dincolo de oraşul meu. Mi se părea că nu mai e nimic dincolo de dealuri. Doar un cer şi atât. Erau cărţi poştale pe care cine ştie de unde le-a luat căci ea, n-a fost niciodată expeditorul cuiva. Şi eu am un birou plin de vederi. De vederi primite, de data asta. Mi-a rămas cumva plăcerea asta ca amintire a timpului petrecut pe lângă ea. A unui timp dintr-o copilărie care se şterge uşor-uşor, ca şi cum nu ar fi fost. E un timp al tuturor. Şi chiar şi-al uitării.

Era camera bună, curată, dar mereu cu dâre de rumeguş. Un pat mare aproape de geam de unde auzeam şi îi vedeam pe mineri cum coborau noaptea spre casă după ce ieşeau din schimb şi din întunericul pământului. Şi cireşul. Cireşul de peste drum de casă,  din care nu am mâncat niciodată. Habar nu am ce gust au cireşele. Mi-a fost frică să le mănânc de pe jos ca ceilalţi. Erau atât de multe căzute încât pământul parcă era roşu în jurul lui. Iar crengile erau prea sus ca să ajung vreodată la ele. Pentru mine rămânea doar locul de joacă cu cei de pe uliţă.

Bibliile cu coperţi vechi şi coloniile din geam. Nu am văzut-o să le folosească vreodată dar le păstra acolo. Neatinse cu o aromă tare şi proastă. De miros vechi, prea vechi ca să îţi placă ceva.
Pernele erau unele peste altele cu feţele apretate şi miros ciudat. Mirosul bătrâneţii din cauza căruia mă doare şi fierea dacă mă gândesc.

Mereu îmi spunea să mă îmbrac curat. Oricât de urâte şi sărăcăcioase ar fi hainele să le îmbrac curate. ”Toţi ochii se vor aţinti pe singura mică pată pe care o vei avea pe haine. Aşa e făcut omul să vadă.”Oare de asta îmi sar în ochi toate detaliile? Cred că nu m-ar mai fi învăţat nimic dacă ştia că transform totul în obsesie.

Iubea florilor dar nu le dăruia niciodată. A le rupe înseamnă a le omorâ. Avea multe dumitrele. De-a lungul prispei avea numai tufe de flori de toamnă şi pe lângă gard panseluţe. Pe toate aş fi vrut să i le rup tocmai pentru că nu mă lasă să mă apropii de ele. Dar Slavă Cerului că nu am făcut-o.
Probabil că are un mormânt plin de flori sau aşa ar fi trebuit. I-au scos florile din curte şi a rămas doar iarbă în faţa casei dupa moartea ei. ”Dacă ar vedea Aglaia ce am făcut cu florile ei!”.
N-am să uit niciodată copacul de iasomie. Îmi plăcea dar în acelaşi timp mă făcea să mă gândesc la moarte. Mirosul la fel ca cel de tămâie dintr-o capelă, la priveghi. Şi ce flori frumoase! Mirosea toată curtea dar mă şi temeam, doar că eram prea mică să-mi dau seama ce e ciudat la ele.
Era iasomia de lângă soba de-afară.
Mă feresc de mirosul ăsta. Din cauza amintirilor sau a fricii în faţa efemerităţii, nu mi-e prea clar, încă.

Uram tufele de leuştean şi o uram şi pe ea când îl mirosea. Parca am urât dintotdeauna mirosul ăla de care nu mai scapi şi îţi invadează simţurile şi buricele degetelor. Avea o grămadă pe lângă casă şi îl punea la uscat pe hârtii de ziar. N-am mai iubit de atunci leuşteanul şi îi simt mirosul de departe.
Avea o grădină lungă dar prost roditoare. Alergam ca un nebun dintr-o parte în alta şi vorbeam singură. Îmi închipuiam zmei, prieteni imaginari alături de care mă jucam. Şi în fundul curţii pârâul şi murele. Nucul sub care abia acum mi-ar fi plăcut să stau. Pe atunci doar mă jucam şi mi-aş fi dorit un leagăn.

Căutam măcriş şi fugeam dintr-o grădină în alta. Ma oboseam ca să treacă timpul mai repede. Căci la ea în casă parcă stătea pe loc. Nu avea radio, nu avea televizor şi nici o altă carte în afară de Biblie. Mai credea probabil că e încă pe vremea boierului Ghica la care a lucrat. Sau pe timpul când lucra în mină. Şi exact pe lângă mină avea şi casa. M-a dus şi pe mine de câteva ori acolo deşi nu mai lucra de mult. Îmi aduc aminte de cărucioarele care ieşeau din mină. Şi gurile alea de tunel în care vedeai doar întuneric. Era o atmosferă ciudată. Nici tristă, nici veselă. Era ceva aparte. Şi-au închis minele la un moment dat şi nu după mult timp a murit şi ea. Nu au nici o legătură evenimentele. Sunt doar însiruite.

Era tot timpul singură şi nu se plictisea niciodată. Nici teamă nu-i era.
Iubea dulciurile şi le mânca pe ascuns din cauza diabetului care i-a adus uitarea aproape de moarte. Nu a luat niciodata pastile şi nici nu iubea doctorii. Şi asta din cauza credinţei ei în Dumnezeu care te lasă pe pământ exact cât trebuie. Şi a lăsat-o mult. A trăit. A trăit o viaţă întreagă.
Şi mie îmi plac dulciurile şi nu mă plictisesc singură. Uneori, culmea, în preajma altora mă plictisesc. Mi-e teamă să nu semăn cu cineva despre care îmi aduc puţin aminte. Despre care nu ştiu cât şi dacă am iubit-o.

Cred că abia acum mi-e dor şi mi-e ciudă că nu am trăit toate astea într-un timp în care le-aş fi înţeles. Timpul nu curge corect şi poate nici în ordinea în care trebuie. Iar unele amintiri nu ar trebui să se şteargă niciodată.

Aşa că nu-mi aduc aminte decât de mamaia Glaia cu miros de rumeguş şi iasomie. Atât despre o viaţă de om. Atât despre o străbunică. Şi nici măcar nu mi-e clar care din amintiri sunt reale şi cât îmi joacă feste imaginaţia.



Niciun comentariu:

 

O Campanie Salvati Copiii

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Campanie ShoeBox

ShoeBox.ro - Cadoul din cutia de pantofi. Participa si tu!

Cele mai citite