Nu-i corect!

Am auzit de nenumarate ori replica asta care aduce dupa sine dezamagirea. Da, multe nu sunt corecte pentru ca de multe ori ne dorim sa primim de la viata altceva crezand mereu ca planurile noastre sunt bune si nu trebuie schimbate.
Mai in gluma spuneam cuiva zilele trecute, cu varsta acumulezi tot mai multe dezamagiri, dar mi-am dat seama ca nu e doar o gluma. In fiecare zi te trezesti intr-o lume spoita, cu fel de fel, la care vrei sa te aliniezi. In lumea asta iti sunt iertate multe dar niciodata curajul de a fi altfel.
Candva traiam dupa planuri mai ceva ca un constructor, am fost invatata ca nu e bine sa ne facem planuri, Dumnezeu are un plan cu fiecare. Cand am inteles asta traiam senin fiecare zi, in ultima luna in schimb m-am trezit de nenumarate ori dezamagita si cu replica "nu-i corect" pe buze. Mi-am pierdut eu busola sau lumea in care traiesc?
Pai cum sa fie corect dupa ce unui om drag tie i se mai intampla un lucru trist, dupa o sumedie de alte lucruri triste. Cum sa ii dai povara sa aleaga un lucru greu si sa ii cer sa treaca usor peste? Dar a trecut, invatand ca nu-i corect!
Cum sa auzi ca cineva, candva aerian si increzator, se trezeste brusc la viata si daca nu lupta cu ea, va fi invins? Din nou, cat de corect e? De ce pentru unii sunt planuri mai mari si mai marete iar pentru altii fie prea lungi dar intortocheate fie se opresc brusc?
La fel de nedrept e sa intorci spatele cuiva pentru care contezi doar pentru a arata fata cuiva pentru care nu contezi. Incurcate sunt caile.....
Ma intreb de ce mi se intampla niste lucruri acum, la fel de mult cum ma intreb de ce li se intampla si unora ce poate nu merita.
Oricum ar fi, nu-i corect in general si nu stiu ce e mai trist, sa spui asta sec dar sa speri prosteste sau sa spui asta ca o concluzie despre viata?

Răfuieli cu mine

Am o grămadă de nervi pe care mi-i port singură, mie. Am o gramadă de răni care sunt ferm convinsă că nu mai trec căci nici măcar după atâta timp nu mai prind crustă. E doar carne vie. Mereu renunţ la ceva pentru un altceva de care nici măcar nu sunt sigură că e bun. Tot timpul aflu din mers de fapt ce vreau şi aşa m-am învăţat. Să-mi fie mersul o fugă, mereu, fără să fiu convinsă că la linia de final voi obţine ce vreau sau dacă voi obţine, e de fapt chiar ceea ce îmi doresc. Da, te-ai prins, nu prea îmi sunt cea mai bună prietenă în ultima vremea pentru că pur şi simplu sunt nervoasă pe mine, compromisurile mele, alegerile mele, zilele mele. Singura parte bună e că din răfuieli din astea mai descoperi câte ceva la tine, bun sau rău pentru a îndrepta. Nu mai fac des fapte bune iar dacă le fac cred că nici nu mai îmi acord timp necesar să mă bucur de asta, să meditez la ele. Vorbesc cu o mână de prieteni pentru că pentru restul, aflaţi mai departe de mine nu îmi fac timp decât o dată pe săptămână să îi sun. Nu mă uit la televizor pentru că meseria mea de jurnalist m-a lecuit dar petrec ore întregi pe facebook. Nu am mai răsfoit o carte decât în mediul virtual şi urăsc asta dar nu am când altcumva. Nu mai am nimic profund, scriu rar şi deci din ce în ce mai prost. Mi-e greu să aşez două cuvinte uşor pe hârtie. Mă duc rar pe la bunica mea cu toate că ea mă aştepta în fiecare zi şi aceeaşi poveste e şi în cazul tatălui meu, rar, tot mai rar şi aceeaşi veche scuză. Mi-e dor de un timp mai bun şi de călătorii, fie ele şi interioare, de noi descoperiri, de vechi oameni. Mi-e dor să am încredere în oameni fără să fiu dezamăgită de ei. Mi-e dor să nu mai fiu surprisă de reacţiile ciudate şi răutăcioase ale unor oameni pe care îi simţeam atât de aproape. Când o să îmi intre odată în cap că totul e relativ şi nimic veşnic? Când o să înţeleg că dacă astăzi, cineva îţi este cel mai bun prieten nu înseamnă că şi mine va mai întreba de tine? Când nu o să mă mai uimească că oamenii dragi mi nu îşi ţin tot timpul promisiunile? Am o grimasă pe faţă care parcă mi-a devenit de ceva vreme prietenă. Nu ştiu să spun exact în limbajul semnelor cam ce înseamnă: regret, neînţelegere, frustare, silă. Clar e că înot în ape tulburi. Nu vreau un ţărm să mă opresc ci cred că doar … o îmbrăţişare caldă şi mai mult decât orice sinceră.

Calatorie imaginara. Revedere!

Şi-a făcut bagajul şi fără să privească în urmă, căci asta aduce ghinion a plecat din Paris la Balcic, în casa ei cu ferestre mari, să vadă marea, şi de o culoare atât de albă să se poată bucura de lumină. El, cântăreţul solitar a mai rămas o vreme acolo, mai avea câteva partituri numai bune pentru a răsuna pe străzile frumosului Paris.
Într-o zi cheia în broasca uşii nu s-a mai auzit iar ea sub rotocoale de fum, cu ochii pe geam aştepta, ceva ce a simţit trist, de mult, că nu va mai veni. Că era lângă ea, erau doar fantasme născute din dor şi dorinţa unor vremuri mult prea frumoase. A mai făcut o ultimă plimbare prin Paris, prin locurile ei atât de dragi, s-a reintors acolo unde cândva pentru ei era acasă, şi-a strâns lucrurile şi a plecat. „Într-o zi am sa mă întorc înapoi. Într-o zi am să îmi rescriu aici povestea”.
O aştepta Balcicul, locul ei preferat în care singurătatea era o binecuvântare. Apusul de soare, gândurile, visele, toate aici ţi se dezvăluiau într-o linişte de care uneori avem cu toţii atât de multă nevoie. Deseori se mai gândea la el: „Oare mai scrie, oare mai ştie ce l-am învăţat, melodia mea preferată la pian. Uf, totul”. A învăţat în schimb că marile poveşti de iubire au final trist, căci doar departe te poţi gândi atât de mult la cealaltă parte a sufletului tău. Indiferent cum e acum, a avut parte de o poveste atât de frumoasă, poate că a fost una din cele mai boeme şi parfumate şederi la Paris. „Cel puţin a fost, sper că nu a uitat ce a promis: voi fi mereu sprijinul tău, oriunde aş fi.”
Şi-a reluat viaţa ei obişnuită de la Balcic, cu obiceiurile ei mărunte de zi cu zi. Cafea, cuvinte înşiruite în viitorul ei roman, întâlniri cu prietenii, plimbări pe plajă, zilele de făcut piaţa, serile de gătit, vinul bun.
Călătorului îi stă bine cu drumul şi a plecat, aşa cum obişnuia deseori, într-o excursie. Erau momentele ei de evadare când se bucura de tot ce întâlnea: peisaje, oameni, poveşti.
Era primăvară, se plimba pe o stradă lungă cu multe terase iar în toată gălăgia care îmbrăca aleea şi piaţa distingea nişte note de vioară atât de cunoscute. „Ce cunoscut îmi e acest cantec. Doar el îl cânta aşa. Şi dacă e el?” Ca un om însetat s-a îndreptat tot mai aproape de ce auzea iar când privirile li s-au întâlnit, totul în jurul lor parcă a dispărut. Au oprit timpul şi în capul lor mii de idei şi întrebări îşi făceau loc.
-Cum e la Balcic?
-Linişte.
-Ce e cu tine?
-Parisul nu mai era acasă fără tine. Ştiu, e mai bine aşa pentru amândoi, adică nu ştiu, asta cred. De fapt ştii ce? … Nu cred nimic. Nu mai erai acolo tu, şi atât. Nu mă mai regăseam nici eu.
-Ţi-e dor?
-De tot. Şi dacă a mai rămas ceva bun în mine e amintirea ta, undeva în inima mea.
-Mi-e dor uneori de noi.
- Eram obosit şi poate că acea cheie care să se învârtă mereu în broască, e la altcineva. Nu ştiu dacă aş fi vrut, dar ştiu ca vreau să fii fericită. Ultima dată nu ţi-am făcut decât rău.
-Ştiu, dar am vrut să îmi rămână doar amintiri frumoase. Şi eu vreau să fiu fericită dar … poate că toate la timpul lor. Unde stai acum? Ce faci?
-M-am reîntors în casa în care tot pentru tine m-am mutat, înainte să plecăm la Paris. Şi fac ce făceam şi înainte. Înainte de tine, căci după tine, nu e nimic. Tu?
-La Balcic, scriu. E atât de linişte. S-a lăsat o linişte frumoasă, uneori doar tristă. Mă mai gândesc la noi, la Paris şi atât. În rest, viaţa de dinainte. Tu mai scrii?
-Da, uneori. Mă inspir din gândurile despre tine. Mai ţii minte cum uneori mână în mână visam? Câteodată îmi închipui că te iau de mână şi visez. Cel mai frumos a fost când se făcea că erai pe malul unui lac,vântul dansa galant prin părul tău, apa-ţi reflecta tremurând frumosul chip iar eu eram o pătură de ceaţă. Încercam să te îmbrăţişez, să te sărut, dar fiecare atingere a mea se concretiza în câte-o picătura rece pe corpul tău. Înfrigurată ai început să plângi, lacrimile tale fierbinţi cădeau ca pietre grele peste mine. Dorinţa arzătoare de a te alina a triumfat în lupta cu raţionamentul de a pleca şi trăi. Am murit fericit lângă picioarele tale.
- Frumos vis. Aşterne-l pe hârtie. Fericirea, o boare frumoasă.
- Câte gânduri negândite încă ascund buzele tale? Câte din ele îmi sunt oare sortite?
- Multe, prea multe uneori.
- Nu fi prea tristă, chiar dacă nu mai suntem acolo, e o dragoste pe care şi acum ţi-o port arzător.
- Nu sunt tristă. Şi eu te iubesc.
- Voi fi mereu aici. Mai ţii minte când ai spus că ai fi vrut ca povestea noastră să fie precum cartea de nisip? Ţi-am spus că e, nu ai crezut atunci. Dar uite … cum poţi spune că e sfârşit când te mai simt, când te mai vreau, când mereu mă gândesc doar la tine? Nu sunt lângă tine, chiar dacă aş vrea, dar gândurile mele sunt doar pentru tine.
-Frumos, dar eşti doar o nălucă. Era mai simplu să nu uiţi niciodată drumul spre casă. Voi mai trece pe aici, să te mai văd cât mai stau în oraş.
-Te aştept cu drag, oricum când vei avea nevoie mereu voi fi aici pentru tine.

O viaţă … ca un Carnaval Veneţian

Şi cât aş vrea uneori, ca în călătoria asta prin viaţă să purtăm măşti ca la Carnavalul Veneţian…poate ar fi mai uşor, poate mai simplu şi nu am avea regretul lucrurilor nespuse.Totul ar fi magie şi mister sub un nor de eleganţă.
Era în secolul XVIII când la Carnaval defilau primele măşti. Tocmai aceste măşti, fac ca acest carnaval să fie unic. Masca îţi oferă intimitate, protecţie şi evident mult mister. Identitatea, sexul şi statutul social nu mai existau. Erai cine vroiai tu să fii … şi poate că sub o astfel de mască şi tu şi eu, ne-am găsi mai uşor cuvintele şi sentimentele.

În călătoria asta, spre drumuri şi locuri, numită viaţă, ici acolo apare iubirea. Vă mai aduceţi aminte de Paris şi boemie şi cei doi care au pornit doar într-o Călătorie Imaginară, căci până la răsărit, totul s-a transformat în amintire.
Acum iubirea ar vrea ceva din misterul Carnavalului.

-Un dans?
-Un dans cât o viaţă, la braţul tău. Cel puţin asta cred că vreau, sub masca cu ochi mari şi buze mute.

Când doi oameni se întâlnesc şi între ei ar fi trebuit să se aprindă ceva dar scânteia a întârziat, universul le pregăteşte şi a doua şansă. Dacă din afară pare o pură întâmplare … nimic în fapt nu e coincidenţă.
Dacă unul e visător şi altul prea realist…vorbele lor se împletesc astfel încât unul în altul să îşi găsească echilibru.

Veneţia, cu puţin timp înainte de carnaval …ea ratăcea pe străzi în căutarea liniştii. Ramânea pierdută cu privirea la gondolele care plimbau îndrăgostiţii. („Într-o zi mă va plimba şi pe mine”) Scruta cu ochii mari şi verzi fiecare bucăţică din cer şi înălţa către el mii de vise şi dorinţe. Întorcea capul după fiecare trecător şi încerca amuzată să ghicească la ce se gândesc. Îi plăcea să stea ore în şir în Piaţa San Marco şi să se uite la porumbei. Uneori îi hrănea alteori fugea printre ei şi apoi se retrăgea la o cafenea.
Oare el ce face? Unde e? Cu cine? Să-i spun? Cum să-i spun?
Sunt oameni care de departe par ceva dar de aproape nu. Aşa-i şi în iubire, uneori de departe pare că este tot ce ţi-ai dorit. Cu cât se apropie mai mult, în schimb, pare omul de care te-ai îndepărta. El, de departe semăna cu acel el pe care ea îl aştepta de mult. De aproape … încă nu venise atât de aproape. De câte ori se gândea la el se întâmpla să şi apară şi o minunau toate jocurile astea ale hazardului şi ale coincidenţei care parcă au căzut de acord să se joace cu ea.
Aveau doar amintiri plăcute şi timpul dintre ei era descris în zâmbete.
Cu toată frumuseţea sunt momente când alegi tăcerea şi uneori îţi livrezi dulci minciuni care funcţionează doar ca nişte petice. Ştii că de fapt ele nu trebuie decât să ascundă ceva. Cel mai trist e că nu ascund de tine, tu cel care nu vrei să mai simţi, auzi, ştii. Ascund de alţii.
O mie de gânduri îi treceau în acelaşi timp prin cap. Iar când se oprea o înghiţea golul pe care nu putea să îl umple.

Uneori misterul fascinează, alteori în schimb te chinuie. Fiecare clipă în care nu ştii nu merită osteneala. Avea câteve reguli de viaţă şi dacă tot erau puţine se gândea să le şi respecte. Le-a încâlcat pe toate. Cea mai importantă: îşi trăia fiecare zi ca şi când la apus şi-ar fi încheiat socotetile cu viaţa. Tocmai de aceea spunea tot, făcea tot. A fost o zi în care nu a spus tot deşi ar fi putut atât de lesne şi nu spera decât în acel moment în care destinul îţi mai dă o şansă. Merită să ştie, merită să spun şi sub o mască … misterul e binecuvântare.

- Ai fi putut atunci, te-am întrebat.
- … Habar nu am de ce am ales tăcerea, dar da. Nu mă vezi sub mască dar trebuie să crezi şi să simţi. De atunci, de mult, de când am fost mână în mână.

Şi după carnaval … urmează un întreg spectacol al vieţii. Niciodată nu ştii ce se întâmplă şi pe cine vezi de fapt când dai masca jos. Fii bineîncredinţat că în viaţă ai un singur drum şi nici dacă vrei nu îl ratezi. Dacă e să fie acelaşi cu atât mai bine, dacă nu, în zori şi fără mască totul se transformă în fum. După povestea asta cu o grimasă sau chiar un zâmbet, la final, drumul te aşteaptă pentru călătorie.

De aici poţi pleca, din nou, oriunde …

Oricât aş spune că nu mi-e frică de schimbare de fapt tremur al naibi în faţa ei. Da, mă încântă ideea căci monotonia omoară multe lucruri frumoase din mine dar zac confortabil din comoditate şi lene. Până nu primesc un şut serios nu mă mişc. Ce fac între timp? Trăiesc, uneori cu chef, alteori deloc, tot ce mi se întâmplă, uneori ador să se facă lumină, alteori încep cu „ce lene am”, visez, scriu şi apoi şterg, mă gândesc şi evident răzgândesc.
Ce înseamnă „şut”? Păi, fie îmi ajunge cuţitul la os, fie mă cuprinde disperarea, fie nervii, fie un „şut” e de fapt cineva sau ceva care mă face să cred că pot şi merită. Sunt uneori dependentă de ideile altora iar alteori le ascult tocmai ca să fac invers.
Cândva imi era ciudă pe mine şi gândurile astea, acum în schimb le accept cu plăcere. E dreptul meu să mă contrazic singură, să accept ceva sau să dau cu piciorul, să cred în mine sau deloc, să cred în alţii sau să mă ascund de ei. Am voie să vreau tot şi în acelaşi timp nimic, să îmi umplu zilele sau doar să aştept să treacă.
Ei, dar toate astea nu au venit aşa pur şi simplu. Mai întâi s-a aşternut liniştea şi apoi întunericul. Evident că m-am speriat şi am căutat cel mai scurt drum către lumină şi gălăgie. Am sfârşit pierzând pe propriile alegeri şi m-am întors de unde am plecat dar a doua oară fără nicio temere. Am învăţat o lecţie foarte frumoasă: dacă te uiţi numai la soare ai să sfârşeşti orbind.
În tot drumul acela am învăţat aşa: nu fugi, ai răbdare; sperie-te doar ca să faci paşi, fie ei şi timizi, înainte; aruncă lucruri vechi, să faci altora noi locul; lasă în urmă oameni ca să ai timp să cunoşti alţii; iartă; iubeşte; zi adevărul sau minte; crede sau răzvrăteşte-te.
Fiecare dintre noi ne închipuim o viaţă minunată, de cele mai multe ori pe drum se schimbă macazul. Ajungi să găseşti că poate fi minunat acolo unde nu vedeai nimic şi devine un loc atât de prietenos încât nu poţi să îţi mai închipui cum ar fi fost, dacă nu ar fi fost.
Nu mi-a spus prea multe vorbe tata, dar cele câteva îmi folosesc şi îmi sună în minte exact când am nevoie. „Să încerci şi să greşeşti fără nicio teamă, oricât de mult, şi să te opreşti când sigur simţi tu că ţi-e bine”. Aşa am luat decizia „back home”. Atunci simţeam eşec, acum vindecare. Căci tot drumul înspre casă a fost regăsire şi cunoaştere, abia acum. Nu a fost întâmplător (apropo, tot în drumul spre casă am învaţat de la prietena mea Camelia, povestea lui: nimic nu-i întâmplător) ba mai mult decât atât s-a întâmplat exact când trebuia, chiar dacă atunci m-am supărat pe toţi Zeii.
Am avut mai mult timp şi mai multă răbdare să văd feţe, grimase, caractere, să aud minciuni şi adevăruri, să cred, să nu cred, să plâng, să iert, să mă împac, să învăţ. M-am obişnuit cu mine şi ciudatul meu mod de a mă bombarda cu întrebări, de a sta supărată, de a vrea prea mult, de a mă mulţumi prea greu. Aşa funcţionez şi e o eliberare că mi-am cunoscut şi partea asta.
După ce am fugit mult mi-am dat seama că nu eu trebuie să fac asta. Trebuia doar să învăţ să aştept, să fugă „ele” spre mine. Când am învăţaţ să primesc au venit. (Încă mai învăţ la capitolul acesta, deci mai sunt lucruri de venit)
Nu îţi ies uneori lucrurile cum vrei sau când vrei dar lucrul bun din toate e că aşa te descoperi şi vezi cu ce îţi şade bine „să te îmbraci”.
Sincer şi acum îmi pun întrebări de genul de ce a trebuit să fie chiar aşa. Mi-e dor de locurile pe care le-am părăsit doar pentru a mă ajuta pe mine. Dar orice reuşită înseamnă o renunţare. Şi să ştii să renunţi la timp e de-a dreptul binecuvântare.
Sunt bine încredinţată că viaţa de acum mi se va dezvălui şi mai mult. Că tot ce ştiu sau cred că ştiu e atât de puţin din „marea”, de lucruri şi oameni, în care urmează să înot.
Îmi place curcubeul – îl traduc speranţă, zâmbet şi început.
„Back home” din gând urât a devenit curcubeu căci, de aici poţi pleca din nou.
… trebuie doar să primesc „şutul” căci am început să tremur semn că gândul schimbării îmi vine tot mai des.

Multumesc!

Am revenit intr-un an nou, an pe care l-am inceput cum nu se poate mai bine: concediuuuuu. In sfarsit timp pentru mine si facut ordine in ganduri, idei, vise, planuri. Am lenevit, plimbat, petrecut timp frumos cu prieteni, net, net, net si din cand in cand tv dar nu imi mai fac timp curand pentru asa ceva.
Pana ma apuc serios de scris, ca dupa concediu lenea atinge cote maxime iti zic de cateva lucruri frumoase de prin pagini de net adunate.

Pai,pentru inceput sa explicam titlu. Am gasit un site fain: webcultuta.ro si acolo o poveste si mai frumoasa despre o carte si un blog. Totul incepe cu multumesc. Leah Dieterich, director creativ in cadrul unei agentii din Los Angeles, a deschis un blog unde a inceput sa multumeasca pentru diverse lucruri. Si de la blog a ajuns la carte.
Ai aici linkul de la blog: http://thxthxthx.com/?p=45
Mi se pare o idee geniala, sa te opresti din alergatura ta zilnica si sa spui multumesc oamenilor si lucrurilor din jurul tau. Iti inseninezi si inseninezi viata celor din jurul tau.

Blogul lui Adrian Ciubotaru, e unul din oamenii aia care iubesc schimbarea si curajul. Are articole bune, fraze misto si uite una ca exemplu: "simple note de subsol la povestile celorlati". Uite si linkul: http://www.adrianciubotaru.ro/stiti-de-ce-in-fiecare-poveste-printul-pleaca-de-acasa/

Un film romanesc la care merita sa te uiti: "Buna, ce faci?". Are note bune, cronici pozitive, un subiect interesant ... deci vizionare placuta!

Poze frumoase. Robert e colegul meu de munca, prieten si o persoana creativa. Are vise mari si poate intr-o zi prind contur. Tot Robert, e cel responsabil de cum arata si blogul meu.
Face poze frumoase si daca vrei sa le vezi: http://www.facebook.com/pages/Robert-Bulimej-Photography/282682571787280.

In curand ma apuc de scris pe bune caci mi-e dor de Drumuri, locuri si oameni!

p.s: Draga 2012,
Multumesc ca ai venit, ma plictisesem atat de tare de 2011 si lucrurile vechi din el.

Aproape gata!

Mai e atat de putin din acest an care parca a trecut mai repede ca oricare altul. Fie el, fie noi, ne grabim sa ne incheiem odata socotelile. De fiecare data in aceasta perioada imi caut un moment sa privesc in urma... e exercitiul meu sa vad ce am schimbat, ce a ramas, ce am realizat, ce am incheiat ca sa nu spun pierdut. Doar asa pot spune daca am lasat ceva in urma mea mai bun.
A fost primul an pe care l-am inceput nu cu planuri ci cu o lista cu scopul de a ma face mai ordonata. Am cautat-o si ghici ce ? … nici macar jumatate din ce am scris, nu am facut. Deci ori continui cu planurile, ca sunt de-a dreptul maiestra, ori cu lista, poate reusesc la anul, ori le dau naibi pe amandoua si traiesc pur si simplu caci oricum ar fi toate drumurile duc intr-un singur loc.
In general a fost un an frumos, am avut parte de cateva experiente si drumuri chiar interesante. Am intalnit cativa oameni de care si acum ma bucur, am mai adunat cateva idei, am mai scris cate ceva.
Nu mi-a placut ca uneori mi-a lipsit curajul, nu mi-am depasit limitele pe cat mi-as fi dorit, nu am citit mai mult, nu am sperat mai mult si la mai mult iar pe ici pe colo am uitat ca in viata mea eu trebuie sa fiu personajul principal.
A fost bine ca am descoperit lucruri noi, am renuntat la unele obiceiuri proaste, e drept mi-am insusit altele, dar macar nu la fel de proaste.
Uneori a fost agitatie, alteori prea liniste si am stat prost la capitolul dozarea energiei.
M-am enervat mult, dar am ras la fel si din nou am plans din tot sufletul. E ciudat sa spui unui om in fata: multumesc pentru unele lacrimi, uneori aveam nevoie sa stiu ca eu chiar am un suflet … dar chiar multumesc. S-a intamplat si asta anul acesta.
Nu stiu cat am reusit sa fac bine sau sa las ceva mai bun si nici nu stiu daca raspunsul corect e : pe masura incercarilor. Poate la anul imi vor iesi multe lucruri mai bine.
Sarbatorile ... le astept si imi doresc macar acum sa ma scutur de „umbre”. Vreau sa fie cu liniste, zambete, caldura, oameni dragi si dupa sa spun a fost frumos.
Pentru la anul am multe planuri dar parca nici unul. E un sentiment ciudat si parca vreau de azi si pana la sfarsit sa nu ma gandesc la nimic. Cu siguranta din ianuarie se vor limpezi in gand si voi sti ce alte drumuri noi sau vechi apuc. Planurile, lista sau pur si simplu ca asa trebuie, ma vor impinge catre : acolo.