SuperBlog 2012

Toamna se poarta creativitatea! Gata, dupa ce m-am tot gandit, m-am hotarat: ma inscriu la SuperBlog 2012. Este pentru prima data si sper de la 1 octombrie si pana pe 1 decembrie sa ma loveasca creativitattea si sa ma pot tine de scris pana la sfarsit.

End of summer ...

A trecut; a fost o vară în care ne-am ofilit de cald și am așteptat cu dor o picatură de ploaie.
O vară pe care am trăit-o fiecare cât de intens am putut, alături de cei drag sau in lipsa lor. Toti am adunat in albumul "vara 2012" o noapte nebuna si lunga, un fir de nisip, un val, un pic de soare, un pic de dor, libertate, un peisaj frumos, o declaratie calda, o imbratisare, un dans, un zambet.
Acum s-a asternut din nou linistea. E timpul pentru toamna, pentru plimbari in parc si amintiri, pentru ceai, pentru o carte buna si un suflet cald langa care sa adormi in noptile racoroase.
Nu cred ca mi-a fost vara cea mai intensa, cred cu siguranta ca a fost vara cu cea mai multa tacere in care, fie ca am vrut, fie ca nu, mi-am auzit fiecare gand si fosnet al sufletului.
Am avut parte de iesiri si experiente frumoase, de o plecare ciudata, de cateva intrebari fara raspuns, de uimire, de o pierdere dar si evident de terase, gheata, mare, ganduri aruncate dupa mai multe shouturi.
Oricum, a fost vara si pentru toti a fost macar ceva frumos, caci in anotimpul asta toate ranile se usuca mai usor, toate relele se topesc mai repede, soarele te trezeste mai optimist, marea iti mai spala din ganduri.
Si, cum a fost foarte cald, sper fiecaruia sa ii mai ramana destula caldura pentru a se ”imbraca” cu ea si in toamna asta, o toamna, pe care am inceput-o ”privind lumea de sus” si frunzele cum se schimba la culoare, undeva unde peisajele se transforma in cele mai frumoase amintiri de developat, o toamna in care am auzit cel mai cald raspuns la intrebarea ce ai facut vara asta: ”te-am cunoscut pe tine si am murit de cald”.
Sper sa primesti raspunsuri calde despre ce au facut oamenii dragi tie vara asta si sa le oferi si tu lor amintiri frumoase.

http://www.youtube.com/watch?v=4OTjxwlyutE

But at least I got my friends

http://www.youtube.com/watch?v=k4xjSzOX6PM

Pentru ca cel putin, orice ar fi, ai prieteni. Si ea e sigura si eu sunt la fel, ca dupa discutia de azi nu am retinut nimic: tot ma agit, tot ma supar, tot ma doare, tot nu cred, tot imi complic existenta, tot imi pun mii de intrebari. Dar macar atunci am auzit ce am avut nevoie.

Ascultă!

Știu, și ascultarea e un gest de curaj, pentru că niciodată nu știi ce poți auzi și ce fel de om mai poți fi după aceia. Poate de aia niciodată nu asculți. Poate de aia niciodată nu asculți liniștea mea care vorbește atât de mult. Poate de aia niciodată nu asculți oftatul meu mut, pe care tu sigur l-ai înțelege.
Poate, dacă ai asculta, ai auzi că mă doare des și din prea multe, că toate mă ating, dar rar se vede ceva. Poate ai auzi zgomotul lacrimilor mele cum cad, destul de des, dar doar când sunt eu cu mine. Poate nu aș ma fi doar un om dur pe care nu ți-l poți imagina plângând, poate nu aș fi doar superficială, ci te-ar mira sensibilitatea mea și adâncimea trăirilor și sentimentelor care mă încearcă. Poate dacă ai asculta chiar ai crede în naivitatea mea. Poate ai auzi mai bine cum așez cuvintele să nu te fac să doară. Poate ai înțelege că țipătul meu este unul doar al neputinței de a arăta tot ce simt și atât. Poate ai înțelege că m-au durut prea multe de-atâtea ori ca să mai fiu eu, atât de goală în față ta. Poate dacă ai asculta, ai înțelege că și eu, ca și tine am fost de-atâtea ori dezamăgită, și mi-au rămas urme, unele adânci și de nevindecat. Poate mi-ai auzi râsul de care uneori și mie mi-e dor. Poate mi-ai auzi liniștea în care aș vrea să mă cufund și pe care aș vrea să o găsesc în tine. Sunt om simplu, prea simplu, prea uman. Nu te lasă înșelat de robotizarea care m-a cuprins. Cercetează în adâncuri și ascultă cum sunt eu …
Poate de aia ești rece, dur și de neînduplecat, poate de aia ți-e frică, dar dacă ai asculta ai simți căldura, ai citi libertatea în adâncul ochilor mei verzi, nu mi-ai da drumul, nu m-ai răni.
Poate ai înțelege că mi-e frică, că de atâtea ori am plecat în doi și m-am întors singură, poate ai crede că am vise și sentimente, că uneori nu mai pot, că am nevoie de un umăr și niciodată nu aș livra minciuni unui om drag. Ascultă! Cred că le-ai auzi pe toate … cred că mai lua mai strâns și mai des în brațe, cred că doar ai tăcea și te-ai bucura.
Poate încă ți-e teamă să asculți, poate încă nu trebuie să asculți tu …

Fericirea se livrează uneori în spam

Nu am înțeles mult timp de ce un om drag mie nu mi-a spus niciodată să fiu fericită. Deseori îmi ura să fiu bucuroasă și sănătoasă. Cu timpul, în schimb, mi-am dat seama că fericirea e doar o stare pe când bucuria e un fel de a fi. Fericirea e scurtă dar bucuria rămâne.
Am avut o perioadă de profundă liniște în care mi-aș fi dorit să mă izbească acea creativitate care să mă pună la scris. Dar nici de data asta nu a fost momentul, așa că probabil mai am de așteptat și de citit până să mă apuc serios de scris. De asta cred, convingător chiar, că fericirea ți se livrează scurt și uneori în spam, deci nici nu apuci să o deschizi că deja s-a șters. Și, ca mai toate lucrurile, nu vin când vrei tu ci când trebuie.
Cum am lucrat puțin și am stat acasă destul de mult timp, m-am gândit că e momentul meu, să fac ce vreau, să reiau vechi discuții cu vechi prieteni, să mă plimb, să dorm, să citesc, să scriu, să beau ceai, să fiu mai fericită și apoi să transform totul în bucurie. Când nu aveam timp de toate astea mi le doream, acum când le-aș fi putut avea nu m-am bucurat de nimic. Nu am reluat vechi discuții și nici vechi prietenii din aceași lene și ignoranță care mi-e atât de specifică, nu prea m-am plimbat, nu prea am dormit bine din cauza unor coșmaruri, nu am scris nimic, decât vreo două fraze fără sens pe care le-am șters, am citit un pic în drum spre Brașov, am băut ceai doar când am răcit și nu am fost fericită că să transform ceva după în bucurie.
Ori sunt eu cu capul, ori pauzele lungi și dese nu sunt cele mai potrivite pentru mine. Ori poate nu era timpul. Ne dăm seama de fapt după ce pierdem ceva cât de mult ne caracteriza. E valabil și în cazul oamenilor. Sunt sigură că ți s-a întâmplat de nenumărate ori să îți dai seama ce amprentă puternică a lăsat asupra ta cineva, abia după ce a plecat. Abia aștept să mă reîntorc la vechile obiceiuri și aceeași veche fugă. Cu siguranță voi face atunci, tot ce mi-am propus acum. Pentru că nu voi avea timp și îmi voi dori, voi profita la maxim de fiecare gură de aer. Cu siguranță atunci fericirea va ajunge în inbox și nu doar în spam, cu siguranță atunci mă vor inspira multe și zeci de rânduri se vor scrie în mintea mea. Cu siguranța voi citi mai mult și când voi avea timp voi da un telefon de dorul unui glas cald și drag … și toate astea pentru că nu voi avea timp și îmi voi dori al naibi de mult. Pentru că atunci când am…mi se pare că nu sunt eu și că fericirea mă ocolește.
Poate că mai e până să învât să mă odihnesc și doar să respir. Poate sunt doar prea tânâră și grăbită să ascult profund liniștea. Poate …

Totul se va rezolva cu bine!

”Nu știu ce să-ți urez.” I-am răspuns atât de plină de ură că nimic, eu nu îmi doresc nimic. O prostie, dacă stau acum să mă gândesc. Eu tot timpul îmi doresc câte ceva. Cred că îmi doream, de fapt, să nu îmi ureze nimic, doar să rămână.
Atât de mult mi-aș fi dorit să întorc capul să văd dacă se uită dar nu am strâns decât tare cartea la piept și mi-am continuat drumul. Mă gândeam la ce am de scris, la ce mă așteaptă, la orice, numai să nu plâng. Strângeam cartea și mă gândeam, măcar atât, măcar prin ea să mai fii prezent în viața mea.
Am deschis-o într-un suflet și tot așa am citit-o, parcă era despre mine, despre el, despre o călătorie și o renunțare. Aș fi vrut să o termin dar aș fi vrut să o citesc mereu pentru că era singurul lucru care mai păstra ceva din sufletul lui. Când am închis ultima filă aveam un sentiment ciudat. Știam că de pe noptieră o mut pe teancul de pe masă. Gata, va fi departe de mine, se va amesteca printre celelalte cărți, la fel ca și povestea noastră. Așezată acolo, departe de mine, va deveni o poveste ca toate poveștile, o amintire și atât.
Dar poate că va fi ca în cartea pe care tocmai am închis-o: ”Cineva va aprinde focul sacru pentru tine. Amărăciunea va dispărea mai devreme sau mai târziu, cineva pe care soarta l-a așezat pe drumul tău va sosi până la urmă cu un buchet de fericire în mâini și totul se va rezolva cu bine.”

În căutarea a nu știu ce …

În căutarea a nu știu ce …

Trăiesc unul din cele mai urâte momente din ultimii doi ani din viața mea, îi ziceam în urmă cu o seară prietenei mele iar ea mi-a răspuns zâmbind: sper să fie acesta, singurul moment urât din toată viața ta. Corect, am zis în sinea mea. Cine știe la câte lucruri ciudate și urâte voi mai fi martoră. Cine știe câte zbateri interioare voi mai căra după mine. Cine știe câte nopți voi adormi greu, învelită de prea multe gânduri care nu mă vor lăsa să îmi dau seama ce vreau.
E drept, pe lumea asta se întâmplă multe tragedii, mult prea urâte iar eu doar mă alint. De fapt, e doar un chin care arde mocnit în mine, e doar în mine și doar al meu despre care nu pot vorbi pentru că nu pot să îl îmbrac în cuvintele potrivite. Nu îmi găsesc locul dar poate că nu îl caut nici unde trebuie.
De câte ori nu mi-a fost prea bine mă gândeam la două lucruri care să mă ajute să mă dau jos din pat: 1 – din spațiu Pământul se vede atât de mic, deci cât de mari pot fi în realitate problemele mele?, 2 – soarele totuși mai răsare în fiecare dimineață cu toate că vede atâtea lucruri urâte peste zi.
Am citit azi un articol care ne îndemna să ne uităm peste lista pe care am făcut-o la începutul anului pentru că deja jumatate din el s-a dus. Eu nu am nici o listă, am decis să renunț după ce în urmă cu un an am avut una imensă din care nu am făcut mai nimic, pentru că din ianuarie și până la sfârșit m-am schimbat de o mie de ori și mi-am dorit de alte un milion de ori, alte lucruri de fapt.
Deci fără liste doar cu dorințe. Aveam vreo două: una să plec voluntar în Africa, dar am renunțat în favoarea serviciului meu ”minunat”, pe care l-am pierdut, deci am ales prost, prea prost și a două să plec în primăvară la Paris, unde nu am ajuns tot din cauza serviciului meu și a unei ”cariere impresionante” care mă scoate din sărite acum.
Pentru că prea multe se întâmplă în mine și deloc bine, simt că am ajuns într-un punct în care nu mai cresc ba mai mult nici măcar nu știu cum mai vreau să cresc și nu îmi vine decât să îmi iau lumea în cap și să plec pentru un timp. Cu siguranță m-aș opri în Paris. Aș vrea doar să trăiesc liber, fără să îmi pese de ceva. Aș spăla vase, aș mătura străzi, m-aș plimba pe malul Senei, aș citi pe iarbă, m-aș gândi la mine, aș da naibi totul doar pentru o gură de alt aer. Aș trânti de primul asfalt telefonul pe care îl urăsc și care merge ca un smartphone doar când vrea el cu toate că am dat o căruță de bani pe el și aș prefera o cartelă și un telefon public la care să apelez rar, doar când mi-e prea dor să îi aud pe cei dragi. Nu aș renunța la laptop-ul în care poate aș scrie mai mult de două rânduri la cartea de care zic de ceva vreme încoace că mă apuc.
Poate m-aș vindeca sau poate măcar ar fi experiența pe care mi-o doresc din suflet.
Dar în realitate ….mai greu de plecat, mai degrabă de visat. Poate nu am curaj sau poate nu e pentru acum pentru că se spune că lucrurile se întâmplă nu când vrei tu ci când vor ele. Și așa o fi.
Călătoria asta deci e bună și ca vis cel puțin până când mă voi simți mai bine.