În fiecare din noi e ceva remarcabil!

Fiecare dintre noi ne întrebăm adesea: Eu ce am făcut? La ce sunt cel mai bun? Ce las în urma mea?

Toți suntem buni la ceva și mai puțini buni la altceva, toți avem momente bune sau proaste, suntem diferiți dar toți suntem remarcabili în felul nostru.

Ea e poate cea mai bună mamă, e remarcabil felul în care le spune ”vă iubesc” copiilor ei, mai des decât buna dimineața, care îi duce la școală și apoi fuge spre serviciu, care merge la culcare după ei și se trezește înaintea lor.

El poate e cel mai bun inginer, remarcabil pentru răbdarea cu care gândește fiecare linie, pentru perseverență, imaginație și viziune.

Ei sunt poate cel mai tare grup de prieteni, remarcabili pentru câte amintiri, în atâția ani, au strâns împreună.

Ea e poate cea bună viitoare scriitoare, remarcabilă pentru felul cum caută cel mai bun cuvânt.

Ei poate sunt cea mai frumoasă familie, remarcabili pentru grijă pe care și-o poartă unul altuia.

Abia a împlinit 18 ani, remarcabil pentru câte vise are.

Proaspăt îndrăgostit, remarcabil pentru câte zâmbete dăruiește celor din jur în fiecare zi.

Fiecare dintre noi avem o poveste remarcabilă. Fiecare persoană cu care intrăm în contact ne inspiră într-un fel și de la fiecare avem ceva remarcabil de admirat.

Toți suntem o familie și toți merităm o Toyota.

O mașină cu un design sofisticat iar calitatea premium și tehnologia avansată îți oferă o experiență plină de satisfacții și o călătorie relaxantă și plăcută.

Noua Toyota Avensis pentru noi toți, remarcabili!

Articol scris pentru SuperBlog, etapa 1.

Multumesc!

 Am scris la începutul acestui an un articol cu acest titlu care făcea referire la o idee foarte ingenioasă. Cineva a scris o carte în care mulțumea tuturor pentru tot, inclusiv lucrurilor. De exemplu: Mulțumesc tatuajului meu pentru că este mereu acolo.

Mi s-a părut genial, să mulțumesc așa oricărui lucru aparent banal. Cum ar fi să mulțumesc eu laptopului meu pentru că se deschide de câte ori am o idee bună, sau degetelor mele că scriu atâtea sau cănii mele verzi, un pic ciobită, pentru aroma de cafea din fiecare dimineață.

Așa îți dai seama mai bine câte lucruri dau culoare vieții tale și pe care de multe ori nu le observi; din prea multă grabă, din prea multă obișnuință, din prea multe griji și probleme care simți că te acoperă.

Cu gândul la asta, mă gândeam și la câti oameni din viața noastră le-am mulțumi așa, pentru nimic măreț în aparență, dar atât de important în esență.

Cred că aș mulțumi cuiva că m-a făcut să cred că trebuie să mai scriu din când în când, cuiva că mi-a reamintit asta, altcuiva pentru perlele pe care din greșeală le-am rupt, cuiva pentru țigările pe care mi le-a dat și nu le-a mai primit înapoi, ei pentru că își mai face timp pentru tâmpeniile mele, lui pentru că încă mai simte și nu mă uraște după toate câte i-am zis, unuia pentru că mi-e dor, altuia pentru că nu îmi este dor, ei pentru toate e-mailurile pline de căldură și toate cărțile poștale care îmi înfrumusețează biroul, tot ei că mai sună, lui că a rămas prietenul meu, ei pentru amintiri.

Ei, el, ea, cuiva, altcuiva  … toți sunt cineva care au trecut sau au și rămas în viața mea cărora aș avea să le zic pentru multe mulțumesc. Cu siguranță și în viața ta e un el, ea, ei, cuiva, altcuiva, cărora le-ai mulțumi pentru ceva.

E liniștitor exercițiul și te face să te gândești că nu ești chiar atât de singur și mic. Mai putin liniștitoare e întrebarea: Mie oare cine mi-ar mulțumi și pentru ce? …

Mai bine trist!

 De câte ori nu te-ai izbit de răspunsul ”nu știu”. Nu știi cum a sunat când cuiva drag i-ai livrat asta dar cu siguranță știi cum ți-a sunat când cineva drag ție ți-a răspuns așa.

Sunt sentimente și emoții care atunci când e prea dureros sau ți-e prea teamă să le deschizi le ascunzi după ”nu știu”. E drept, e cel mai în siguranță acolo, nu te doare, nu se vede, nu se aude și în timp cred că se și uită.

De ce mai stai într-un loc de unde nu îți mai iei bucuriile și satisfacțiile mărunte. De ce nu pleci, de nu te avânți? Simplu nu? Pentru că nu știi.

De ce mai visezi dacă oricum până dimineață nu mai crezi nimic? Nu știu, urmat de ridicatul specific din umeri.

De ce îi mai vorbești frumos când de atâtea ori i-ai auzit țipătul? Pentru că, cu siguranță, nu știi.

De ce nu o urăști pentru că s-a mutat în sufletul tău doar ca mai apoi să plece? Pentru că nu știi, pentru că nu aveai de unde să știi.

De ce te mai gândești la el, cel care atunci când l-ai întrebat a tăcut? De unde să știi?

Așa mă gândeam că mai bine trist, să le știi răspunsul amar la toate decât să te minți că nu știi. Trist acum, dar mai bine decât să crezi în nimic, decât să aștepti ceva ce nu va veni, decât să răzi azi și mâine să plângi. Mai bine fără nu știu, căci știi.

Am o listă …

 … lungă sau scurtă, nu știu, de oameni pe care nu am vrut să îi rânesc, dar mi-a ieșit extraordinar. I-am făcut să-i doară, i-am dezamăgit, am plecat, nu m-am uitat înapoi, nu m-am întors, i-am mințit, le-am dat speranțe și apoi le-am luat. Sunt și eu ca toți oamenii uneori, de departe ceva, de aproape nimic.

Nu aș vrea să zic îmi pare rău că-i prea clișeu și poate că nici adevărat. Atunci când am făcut-o nu m-am gândit la asta, nu mi-a păsat și seara am dormit al naibi de liniștită, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Poate, după aia m-a înghițit tot întunericul, poate, după aia am aflat ce este conștiința … dar după aia. Poate mi-a părut rau, dar după, și după tot timpul e prea târziu.

Zilele trecute am făcut același lucru.

I-am vorbit urât unui om care a fost de prea multe ori bun şi calm cu mine, am râs când și-a pierdut strălucirea din ochi, l-am făcut să doară chiar dacă el nu mi-a ”dăruit” același lucru și cel mai trist, am plecat când ar fi trebuit să rămân și m-am uitat peste umăr doar așa ca să nu mă uit înainte.

Cu siguranță e pe lista celor care poate nu meritau.

Nu mi-a părut rău atunci dar după m-a cuprins o furie pe care mi-am vărsat-o asupra mea, eu, mie, prentru că meritam. După m-am simțit atât de străină față de mine și mă durea propria mea nepăsare.

Ciudat și încurcat și evident aş putea să zic că nu știu de ce fac astea dar aș minți, le fac pentru că așa cum am citit undeva binele și răul au același chip. Și uneori am unul urât, diform, prea urât și pentru mine.

Lungă sau scurtă, pe lista aia e clar, am mai adăugat pe cineva, și fără să vreau, și fără motiv, am mai ridicat un zid, unul după care îmi ascund rușinea pentru tot ce ar fi trebuit să fac și nu am mai putut. Unul după care ascund tot ceea ce poate nu voi mai apuca să fac.

Când timpul se oprește în loc

”Habar nu am de ce ne-am despărțit”, a șoptit el și eu am dat din cap a aprobare. Nici eu dar ce mai contează acum când fiecare și-a scris povestea lui.

Ne-am revăzut după o vreme în care a curs destul timp încât fiecare să fi trăit destule, multe, singur sau lângă alții.

Ne-am îmbrățișat cald, ne-am zâmbit ca odinioară deși acum eram străini unul de altul și ne-am împărtășit tot ce am trăit.

Am povestit cum fiecare din noi ne-am găsit fericirile sau le-am pierdut, ce vise mai avem, ce dorințe, ce realizări, ce am mai citit, ce am mai văzut, pe cine, de ce am plâns, când am plâns, cât am râs. Toate câte s-au întâmplat în lipsa unui noi.

Ne-am amintit ca de fiecare dată de tot ce am trăit. Acum povestim cu zâmbetul buze, deși poate e cel mai amar. Am stabilit atunci să păstrăm doar amintiri frumoase căci” a curs” prea multă poezie că să fie totul șters.

Câte drumuri am făcut să ne vedem, câte programe, câte telefoane, câte planuri… Toate într-o zi au fost înghițite. Nu a fost vina nimănui. Nici a mea, nici a lui. Nu ne-am îndrăgostit de altcineva, nu ne-am mințit, nu s-a stins, pur și simplu s-a terminat.

E ciudat, atât de ciudat că și noi încercăm să înțelegem asta. Nu știm cine pe cine a părăsit sau de ce. Doar nu am mai făcut drumul unul spre altul.

Știam amândoi de atunci că ceea ce se termină odată e pentru totdeauna, o stea nu strălucește de două ori. Și-am înlocuit totul cu prietenie.

Din când în când vrem doar să știm că suntem bine și atât. Din când în când vrem doar să ne mai vedem ochii. Citim mereu același dor care nu se va șterge niciodată și-a atunci e momentul când timpul parcă se oprește în loc. Când luăm o frântură din trecut și ”o mângâiem” agale. Când luăm o clipă din viitor și o facem cum am fi vrut noi să fie. Totul e suspendat undeva deasupra unui neant dar e poate mai intens ca orice alt lucru trăit.

Aceeași îmbrățisare la final, același zâmbet și nicio promisiune. Aceeași lacrimă invizibilă în colțul ochiului, aceeași privire aruncată peste umăr și același gând ”iar am oprit timpul în loc doar pentru noi … of, dulce-amară amintire”.